Sunday, July 3, 2016

Puiul mamei, pui




De cand ma stiu adunata cu omul meu am fost, impreuna, gazdele zarghite a nenumarate creaturi, mai mult sau mai putin aflate in nevoia unui adapost. Am avut stoluri de perusi (pe unul, iesit din gaoace aici, pe pamant american, reusisem chiar sa-l fac sa "vorbeasca"), pisoi, caine maidanez care a dormit pe presul de la usa apartamentului (tocmai la cucurigu, etajul 5), iepure ("Cacă-Pișă", n-a facut multi purici prin preajma noastra), prepelite, un porumbel chior (pe care l-am "vindecat" inclusiv de viata cu zeama de usturoi), un pui de liliac gasit pe caldaram, un cuib de gugustiuci intr-o galeata cu flori atarnata sub streasina (doua fire, doua paie si gata seria de pui!), o catelusa adoptata (dusa inapoi dupa 3 luni chinuite in care nici de-a dracu' n-a vrut sa se invete a se usura afara, desi era trecuta de varsta prostelilor copilaresti), un catelus cumparat si vandut altora (mai prosti ca noi) din motive de rontaiala persistenta a tot ce aveam prin casa, o alta catelusa pe care o iubim ca pe ochii din cap (atat de mult incat i-am facut si pagina de Facebook), pesti si alte maruntisuri. Ma opresc la "alte maruntisuri" pentru ca, efectiv, nu-mi mai amintesc, desi trebuie sa mai fi fost.
Dupa aceasta introducere grozava, hai sa vezi poveste:


Ma trezesc (in urma cu vreo 3 saptamani) intr-o dimineata cumplit de racoroasa pentru luna lui Ciresar, cu barbate-meu ranjind galben catre mine. Atat de galben, incat mi-am dat seama ca a facut vreun pocinog. Imi arata canapeaua si vad, intr-un colt, tricoul lui proaspat, de munca, facut ghem. "Ce facusi? L-ai rupt, l-ai patat..?" "Nu"- zice "uita-te mai bine"
Trag de puchenele ochilor si ce zaresc..? Un cioc si niste floace. Dau carpele la o parte si gasesc un amarat de pui cu spatele si gatita inca goale, numai cu cateva tentative de fulgi pe ici, pe colo- nici macar in partile esentiale.
N-am stiut, evident, din prima cu cine am de-a face. Am crezut ca e un pui ca toti puii, mancator de seminte, malai si, mai tarziu in viata, rame si alte miscatoare. Dupa prima sparcaiala insa am realizat ca nu digera absolut nimic din meniul pregatit de mine, asa ca am decis sa ma documentez. Noroc ca atoatestiutoarea mama a prostilor nu mai este de multa vreme guma de sters, ci internetul. "Cum are coada? Cat de lung e ciocul?"- si, dupa nici 10 minute aflu cu stupoare ca ma aflu in posesia unui pui de robin, cazut din cuib si/sau abandonat de parinti.
Cuibul l-am ghicit noi, intr-un mar inalt din spatele casei, la fel si dezinteresul parintilor de a-si hrani in continuare odrasla, corelat intr-un mod nefericit cu interesul sporit al veveritelor din cartier vis-a-vis de tot ce nu poate zbura dar are pene. Am mai aflat ca doar 25% din amaratii astia supravietuiesc (probabil din cauza faptului ca sunt narozi si incearca salturi fara parasuta), ca sunt mancatori de insecte si rame, ca nu le plac semintele (asa ceva nu am avut idee ca exista chiar) si ca ar fi cam ilegal sa ii gazduiesti.
Tot internetul ne-a adus la cunostinta faptul ca pot fi hraniti cu mancare de caine (sau de pisica) asa ca am purces la a face un terci din boabele imprumutate de la Bella (catelusa noastra cu pagina de Facebook, deh!) si a-l trage pe nara unei seringi al carui rost de a o avea in casa chiar nu am stiut care ar putea fi, pana in momentul de fata. Puiul a parut extrem de incantat, a purces imediat la a cere haleala din jumate' in jumate' de ora, cu un ritm al sparcaielilor pe masura.
La foarte scurt timp (chestie de o zi sau doua) a inceput a ne mustra constiinta, asa ca l-am impachetat si am hotarat sa facem ceea ce oamenii legii ne indeamna: sa-l predam unui centru specializat, care va avea grija de el cum se cuvine. Zis si facut: condus pana la capatul lumii, prezentat "infractorul" organelor respective- care organe ne-au lamurit ca s-a rezolvat- nu se poate. Ca ei nu iau in grija decat creaturi bolnave sau ranite, ca puiul nostru e gras si bine dezvoltat (duh!), ca sa-l lasam intr-un tufis si or sa aiba parintii grija de el. Minte de imbecili- ne-am zis- si ne-am intors cu buzele umflate acasa. L-am lasat afara, intr-o cutie, asa cum au zis desteptii aia, asteptand de dupa perdele sa vedem daca se apropie vreo pasare de el, macar din curiozitate. Nimic!


Zilele au trecut, puiul s-a ridicat din cuibul de imprumut, a trecut de la cutie la sevaletul meu (are suflet de artist- mi-am zis), a mancat mai mult, a scos pe partea cealalta si mai mult. Cam la vreo saptamana, cand a inceput sa falfaie vitejeste din aripi, l-am scos afara, ne-am luat adio, am varsat cateva lacrimi si ne-am asteptat sa fie pentru ultima data cand il mai vedem.
Ei bine, n-a fost! I-am urmarit, cu grija si emotiile unor parinti care isi invata odrasla mersul pe bicicleta, fiecare zburatacire sovaielnica, prin pomii din spatele casei. S-a intors la noi cu precizie de ceasornic, la fiecare doua ore, cerandu-si seringa cu mucilagiu cainesc. I-am cumparat rame. Inca o data, si inca o data. Si, in fiecare seara, l-am adapostit in casa pe aceeasi rama de sevalet- de teama ploilor, a veveritelor, a focurilor de artificii de 4th of July...
A mai trecut o saptamana. Acelasi ritual, acelasi interval de doua ore- numai ca, de data asta, zboara mai departe si raspunde mai rar. Iesim in curte, galgaim niste sunete numai de noi si de el stiute, il cautam cu privirea, ne inmuiem cand ne raspunde si ne doare inima- cand nu.







In fiecare zi ii dorim din suflet sa isi gaseasca rostul si sa ne paraseasca si, in acelasi timp, ne infioara gandul ca asta a fost, ca e dus in treaba lui de pasare si ca sevaletul ala stupid va parea si mai lipsit de viata, oricat de multe picturi as atarna eu de el...



PS, 9 Iulie:

Blogroll


counter