Wednesday, November 23, 2016

materie umana-18

"Schiuz mi"- mi se adreseaza el, intr-o engleza de balta cu pretentii de Delta Dunarii...
In timp ce se apropie de mine imi intorc, ca din intamplare, legitimatia, ascunzand numele atat de evident de romanesc. E un gest reflex, meteahna capatata in urma nenumaratelor interactiuni avute de cand lucrez aici. 

"Unde pot gasi o priza? Mi-a murit telefonul si nu pot lua legatura cu cel care ar trebui sa vina sa ma ia de la aeroport"- continua cheliosul, in aceeasi engleza, dar cu un zambet ceva mai labartat pe figura.
In timp ce ii explic, ridicand un pic din umeri, ca nu e niciuna prin vecinatate iar el ramane profund dezamagit si cu o expresie de miel pierdut de turma, realizez ca se trezeste omenia in mine si ma surprind zicand "iti imprumut telefonul meu, daca vrei, ca sa poti suna si rezolva problema”. Nu ar fi pentru prima oara cand o fac. In plus, omul pare chiar a fi la locul lui, bine imbracat si chiar cu ceva maniere.

“Oh tenchiu!” zice, oarecum socat de atata bunatate, dupa care imi spune ca numarul lui cutare-care-trebuie-sa-vina-sa-il-culeaga-de-la-aeroport e stiut doar de nevasta-sa. Care nevasta- imi arata- e la doi pasi de usa, pazind geamantanele afara. Ne deplasam in directia respectivei si, in timp ce usile de sticla automate ne scuipa afara, il aud “Corina, ai numarul lui Virgil?” 

Corina se uita la noi, cu un zambet sub forma de semn de intrebare.
Eu, aidoma unui caine proaspat adoptat, incep a hamai un soi de gluma “Haide, dom’ne! pai de ce nu ziceti ca sunteti de-ai mei?” intr-o romaneasca pura, nealterata de schimonoselile limbii vorbite aici.
Cheliosul se intoarce catre mine cu o expresie in care se amesteca bucuria si nedumerirea.
Corina isi pierde zambetul. Isi indreapta spinarea si ma masoara din crestet pana-n talpi.
Eu imi indrept legitimatia.
Cheliosul impunge cu degetul in telefonul meu.
Corina aprinde o tigara. Se invaluie intr-un fum puturos, il rostogoleste printre buzele rujate, il arunca afara cu moliciunea unei curve plictisite.
Eu imi intind uniforma pe verticala, incercand sa respir cat mai putin. 
Cheliosul vorbeste. “Da, mah, suntem aici, la poarta 5, haide, vino”.
Corina nu scoate un cuvant- nici romanesc, nici englezesc.
Eu regret ca am scos prea multe.
Cheliosul nu regreta nimic. Imi intinde inapoi telefonul, multumindu-mi.
Corina inca fumeaza, cu o mana in sold si alta in aer. Ea nu are pentru ce multumi.


Blogroll

counter