Wednesday, December 7, 2016

materie umana-19/ insectarul

      Cei care sunt de-un leat cu mine isi aduc aminte, desigur, de insectarul pe care trebuia sa-l prezentam la scoala, fiecare dintre noi, pe undeva pe la sfarsitul clasei a 7-a..? sau a 8-a...? Al meu a fost destul de modest, mi-amintesc ca m-am zvarcolit luni de zile sa prind o aratare mai de soi, fara succes- noroc cu un prieten de-al lui taica-meu care m-a inzestrat cu o radasca, atractia absoluta a intregului "sertar". In ziua in care a trebuit sa ne aducem ispravile la scoala am simtit o usoara umilinta impletita cu invidie: aproape toti colegii mei pusesera mai mult suflet si mult mai multe bolduri in "sertarele" lor- fluturi, molii, paianjeni, libelule...toate soiurile stateau tepene, imprastiate pe fundaluri de diverse culori, la fel de inerte si de ciudat mirositoare. Si toate la fel de inutile.

       Fiecare dintre noi are propriul insectar pe care il deschide, il sterge de praf si il gospodareste ori de cate ori "intra" pe internet- si aici ma refer la retelele de socializare. Absolut fiecare dintre noi are, la inceput, libertatea deplina de a-si tria exponatele- numai ca, incantati de multitudinea de posibilitati, foarte putini o fac. Adunam la gramada gandaci de Colorado, gargarite, molii si, mult mai rar, fluturi. Unele sunt inca vii, ne trezim ca bat din picioruse sau ca ne umplu de oua puturoase.
     
       

---------------------------------------------------------------------------------------

         Pe doamna X am descoperit-o, citit-o si vizionat-o (asta foarte rar) cu ajutorul exclusiv al internetului. Am adulmecat si chiar placut, initial, eforturile ei de a se transforma intr-o Carrie Bradshaw de Romania- cu toate ca au existat mai multe deosebiri, decat asemanari, intre cele doua. Carrie s-a vrut a fi un personaj extrem de activ din punct de vedere al vietii amoroase- doamna X povestea mai mult din amintiri. Bune si alea, pana la un anumit punct- punctul in care, in sfarsit, praful de pe vechituri a fost scuturat de mai noul si absolut necesarul Mr. Big. Domnul Y.
          Ca orice personaj monden care se respecta, doamna X l-a prezentat multimii pe domnul Y cu entuziasm si dragoste evidenta. Ingrijit, destul de tacut, enigmatic chiar, domnul Y a aparut in pozele date publicitatii ca un arbore protector, cu bratele vesnic infasurate in jurul unei doamne X transformata de pasiune. Transformata in bine- pentru ea, dar in defavoarea cititorilor hraniti pana atunci cu episoade trepidante, menite sa-ti ridice instinctiv una din sprancene, in semn de mirare sau de intrebare...
           la scurt timp s-a aflat despre legalizarea povestii lor de amor. Carrie Bradshaw se facea femeie de casa, nimic rau in treaba asta- numai ca naratiunile despre fostii amanti au inceput sa isi piarda din stralucire, cum e si firesc. Cititorii, involuntar, si-au indreptat atentia asupra noii povesti de amor, in speranta ascunsa ca vor aparea cateva picanterii si din asta. Discreti insa, noii insuratei nu au scos nimic la iveala- in fapt, singurul cu adevarat activ in mediul virtual a devenit, incetul cu incetul, domnul Y. Asa s-a aflat despre achizitionarea unui animal de companie, despre pregatirile aferente mesei de Craciun sau/si de Paste, despre tabieturi de cuplu (plictisitoare, dealtfel) si, incetul cu incetul, despre preferintele si antipatiile domnului Y. Nimic rau in asta, veti zice.
            Povestea insa ia o intorsatura nefericita: Carrie se imbolnaveste grav si vestea loveste in moalele capului pe cei care o plac cu adevarat. Ceilalti, simpli spectatori, devin subit interesati doar de poveste, nicidecum de personaj. Carrie apare la televizor, de data asta nu pentru a pomeni despre sex, sau despre prafuitele iubiri- ci sprijinindu-se doar de copacul vietii ei, Mr. Big, amandoi cu privirile pline de ingrijorare si de tristete. Lumea tremura, lumea vrea sa ajute. Se fac donatii, unele cu tam-tam, altele cu semnatura sau chiar anonim. Ce dovada mai mare de omenie si de tarie de caracter poate fi decat o donatie anonima?
            Doamna X isi consuma povestea in tacere, departe de privirile curiosilor, lumea este insetata, noutatile legate de starea ei sunt minimalistice si sporadice- si apar doar pe pagina virtual gospodarita de sot. Apar "like"-urile, apar fanii- peste o mie. Nu ai ei- ci ai lui. Domnul Y incepe sa nu mai fie timid si nici pe departe tacut. Mr. Big incepe sa nu mai fie Mr. Big- ci, mai degraba, un soi de barbat de gasca, unul caruia nu ii este teama sa stalceasca public cuvintele, sa se scalde in baile de popularitate (indoielnica, de altfel, calitativ vorbind), sa dea cu barda nemiloasa in cei care indraznesc sa aiba opinii diferite, sa blocheze (sa bage pumnul virtual in gura oricui i se pare ca ar pune vreo contra), sa stearga comentarii incomode, sa gospodareasca, dupa cum am zis, intreaga poveste. Sex and The City devine un serial de cartier de proasta calitate, cu audienta pe masura. Punctul maxim al absurdului este atins atunci cand domnul Y incepe sa-i numeasca pe unii din cei aflati in dezacord cu el "acefali". Public. La fel de deschis ca atunci cand, tot public, cerea ajutorul tuturor, acefali sau nu.
         
            Inteligenta este sexy. Pe asta s-a bazat intreaga poveste a lui Carrie Bradshaw.
         

Blogroll

counter