Sunday, July 16, 2017

cucilor din lumea larga

In a opta luna de sarcina m-am trezit singura. La propriu si la figurat: m-am trezit singura intr-o oarecare dimineata, m-am culcat singura cateva nopti la rand, pana cand am inceput a pricepe ca partenerul (si tatal biologic) a disparut din peisaj precum izul unei basini dintr-o izmeana scuturata. Nu eram casatoriti, traiam de cateva luni intr-un concubinaj chinuit, intr-o garsoniera intunecoasa la un parter de bloc sumbru si urat mirositor. Conditii propice pentru o legatura sortita, din start, esecului (multumescu-ti, Doamne, ca asa ai facut sa fie!).
Nu aveam aproape nimic, nici adunat prin casa si nici in comun, din cate imi mai amintesc; mie imi placea sa pictez, lui ii placea sa bea. Mult. "Cu rafturile"- asa il descriau prietenii. Mie imi placea America, lui  ii placeau jumarile de porc si restaurantele in care chelnerita iti sare in poala pentru un bacsis mai rotunjor. Si a avut destule care i-au sarit, pana i-au gaurit si poalele, si portofelul. 

Deci, prin luna a opta, atunci cand toate gravidele normale isi taraie, mandre, burtoaiele la cumparaturi pentru patuturi, carucioare si alte ustensile care vin la pachet cu noul nascut, eu m-am trezit ca infrunt de una singura o realitate mohorata si rece, precum garsoniera in care vietuiam in vremurile respective. Individul disparuse, si nu fara urma- dupa cum am aflat, la cateva zile distanta, de la un amic de-al lui: luase drumul Germaniei, in cautare de patrupede cu covrigi in coada. Aia de Buzau (marca inregistrata, dupa cum bine stim cu totii) nu-i mai placeau.  Pur si simplu, atat il dusese pe el mintea la 35 de ani: ca e misto sa lasi o femeie care sta sa-ti nasca plodul de una singura. Sa mearga, in puii lui, la parinti ca doar de-aia au facut-o, nu? Ce responsabilitati, ce barbatie, ce vorbe-s astea?!
La vreo trei zile de la evaporarea dumnealui apare o alta surpriza: podoaba de ma-sa, o cartita vadana de cartier, schimba yala garsonierei si ma lasa pe dinafara. Gravida, fara job (fiu-sau imi ceruse sa ma las de munca garantand ca va avea grija de mine iar eu, oaia bearca, il crezusem), fara carucior, pleduri, pampersi si celelalte ustensile (care vin la pachet, cum spuneam mai sus, cu noul nascut) plus lasata sa dorm "la cartoane" sau sub cerul liber. Colac peste cartita, pune zalog si pe lucrurile cumparate de mine- si imi amintesc si acum cat a trebuit sa ma rog de ea, sta-i-ar marul lui Adam intre genunchi, sa-mi dea inapoi un storcator de fructe pe care eu il luasem, din banutii mei, pentru copilul pe care inca il mai purtam in pantec. Nu cred sa existe ceva pe fata pamantului care sa ma opreasca, vreodata, sa o dispretuiesc. Nici aia doi metri de pamant care, poate, ii zac pe burta. Dar astea sunt izmene murdare pe care numai intre patru ochi (sau doi, ca pe ai ei i-as scoate) se pot spala.

Pentru ultima data, recapitulam: gravida in luna a opta, fara job, fara bani, fara partener, doar cu un storcator de fructe in brate, in pragul unui set de parinti care ma priveau cu ochii cat roata de rezerva. Ma simteam insa, intr-un mod paradoxal, libera si fericita. Libera pentru ca scapasem dintr-o legatura chinuitoare care mi se potrivea precum o soseta pe post de fes. Fericita pentru ca eram, cu fiecare zi, mai aproape de momentul in care imi puteam, in sfarsit, strange in brate mica minune. Doua ecografii nu reusisera sa ma convinga ca port in pantec un baiat. Peretii baii din garsoniera mucegaioasa erau plini de fotografii cu fetite blonde cu ochi albastri (citisem eu undeva ca, daca te zgaiesti la chipuri de copii frumosi iese si-al tau la fel). Stiam ca va fi o fetita si mai stiam un lucru: ca va fi doar a mea si ca asta ii va fi de ajuns, cu orice pret va trebui sa platesc pe lumea asta.
Eliberata si fericita, in apartamentul mic al parintilor mei am inceput a trage la masina caciulite de bebelusi, paturici si scutece. 
Cam la o luna distanta am nascut. Greu, si din nou singura. Imi amintesc cum am plecat, pe la vreo 10 seara, spre maternitate (tata, Dumnezeu sa-l ierte, a condus Dacioara noastra galbena), cum m-au internat pe la miez de noapte, m-au ras din picioare cu o lama stirba (ca, deh! nu le-am dat cu banul pe sub nas si nici nu ma astepta nimeni prin vreun hol de maternitate ca sa aiba de cine se teme sau, macar, feri), cum m-au facut uitata pe un pat tare si m-au lasat sa ma chinui intr-o nastere primitiva, naturala si brutala ca cele traite de oamenii pesterilor. Imi mai aruncau, din cand in cand, din pragul usii cate un "mai taci dracului din gura, ca ai speriat tot orasul", dupa care isi leganau soldurile obosite catre camera de garda de unde te lua de nas mirosul de cafea. Dr. Dobos, seful maternitatii pe atunci (fie-i tarana usoara, totusi) m-a asistat la nastere si a semnat pentru asta. M-a asistat, zic, la fel de mult cat a facut-o si paznicul maternitatii: adica a dormit ca porcul.
Pe la ora la care se schimba turele, vreo 6 dimineata, atunci cand mirosul cafelei din camera de garda atingea apogeul, o amarata de femeie de serviciu s-a apucat sa spele dusumelele, la doi pasi de mine, neimpresionata de racnetele mele. Imi amintesc ca ceream intr-una un cutit, ca sa ma tai singura si sa scap odata de durere- iar ea spala, placida, dusumeaua. Cand s-a intors catre mine si m-a privit i-am vazut dintr-o data ochii iesindu-i din orbite. A iesit strigand dupa moasa: "veniti repede, ca naste asta!"
M-au suit, numai ele stiu cum, pe masa. Tin minte ca, in minutul in care fetita mea a iesit la iveala am simtit cum fata mi s-a dezlipit de craniu, a sarit la un metru in aer dupa care a aterizat la loc. Iar urmatorul lucru a fost o meduza pe care mi-au lipit-o de buze si porunca moasei: "na, pupa-i curu', ai o fetita!"
Am iubit-o, din momentul ala, nu asa cum iubesti rodul dragostei, al acelui frumos sentiment consumat intre doi oameni- am iubit-o cu forta cu care unul singur trebuie sa tina loc de doi. Chiar mai mult de atat. Adusesem pe lume pe cea care urma a-mi arata rostul meu. 

In tot acest timp personajul in jurul caruia se invarte povestirea de fata nu a fost de gasit. Disparut, asadar, intr-o misiune cel putin dubioasa. 
Cu doar cateva zile inainte de crestinarea copilei mele ma trezesc insa cu un telefon. Vorbindu-mi de parca ne despartisem de doar cateva ore (si, chiar si atunci, in bune conditii), individul (asa il numea tata) m-a intrebat, mieros: "ce avem, gurita?". La mai bine de doua luni de la disparitia in ceata devenise, vezi Doamne, curios precum sunt taranii cand li se ridica closca de pe oua. I-am raspuns ca eu am o fata iar el, evident, nu are nimic.
Cu insistenta si dibacia unui arahnidoid a castigat insa, in doar cateva zile, increderea alor mei. "Copilul are nevoie de tata", "e bine sa fie amandoi parintii la botez", "lasa-l sa-si recunoasca fata, nu se stie niciodata in viata"- au fost careva din argumentele stupide care mi-au inchis mie gura si i-au deschis-o pe a lui. Atunci am inteles, odata pentru totdeauna, ca decat degeaba- mai bine deloc!
A mai zabovit, o scurta bucata de timp, prin apartamentul alor mei de parca bietii oameni i-ar fi fost datori cu ceva. Se intorsese de pe unde fusese dus fara niciun rost si fara nicio explicatie. Si, automat,  fara rusine.
Cand am inchis usa in urma lui am stiut ca este pentru totdeauna. 
Instanta i-a stabilit o pensie alimentara de mizerie, bazandu-se pe faptul ca s-a prezentat drept somer si avand in grija alti doi copii (doi baieti, despre care stiam, cu doua femei diferite). A trimis vreo doua cecuri, a mai cumparat vreo 3-4 pachete de biscuiti pentru fata, dupa care s-a facut liniste.


La doi ani distanta a aparut adevaratul tata al copilului meu- cel care a crescut-o ca si cum i-ar fi purtat genele, cu dragoste, sacrificii si neconditionat. Cam prin aceeasi perioada l-am reintalnit pe "individ"- era pe undeva pe la sfarsit  de an iar el parea ca nu mai este acelasi. Mi-a inganat o scuza vis-a-vis de mizeria aia de pensie alimentara si, ca umilinta sa fie deplina, mi-a gadilat cutia milei cu povestea ca el si unul din baietii pe care-i avea (si care, din cate am inteles, statea la el) au mancat doar cartofi de Craciun. O istorie pe care n-am inteles-o decat dintr-un anumit punct de vedere- si anume acela ca imi cerea sa imi fie mai multa mila de copilul alteia decat de copilul meu. 

21 de ani de zile au trecut, iata. Ani in care nu am primit niciun leu, nicio felicitare de ziua fetei, niciun telefon. Numele ala mazgalit pe certificatul de nastere ne-a costat insa averi si camioane de nervi. Nu am stiut ca un cuc uman nu poate fi decazut usor din drepturile parintesti. Ca, desi nu participa cu absolut nimic la cresterea copilului, are un cuvant de spus in luarea unor decizii extrem de importante. Un nume inutil pe o foaie de hartie care schimba destine, de cele mai multe ori.


21 de ani de zile mai tarziu fata mea se trezeste cu o cerere de prietenie pe Facebook. Un nume stramb, incomplet- dar care, cu oarecare conexiuni, ne duce cu mintea la…individ. Fara fotografie, fara “salut! eu sunt cutare!”, fara nimic! O cerere seaca, apoi un Like idiotic unei poze in care sunt eu cu ea si Vegas-ul pe fundal. Copila, incercand sa afle mai multe, ii pune o intrebare cheie: “cine esti?”
Simplu- si, totusi, atat de complicat. Cine esti, cum te definesti ca om si/sau ca personaj in relatia pe care ai fi putut sa o ai cu ea?
CINE esti?
Raspunsul a venit la fel de idiotic ca gestul lui de a ma lasa singura, acum 21 de ani: “intentia mea nu a fost sa deranjez, multa bafta”


Cucilor umani din lumea asta larga: stati cu capul plecat. In fata femeilor pe care le-ati lasat sa infrunte singure o realitate dura si sa se lupte cat pentru doi. Femeile astea (pe care, in nemernicia voastra, le-ati dispretuit) au demonstrat ca au de doua ori mai multa barbatie decat ati avea voi vreodata. Plecati-va, de asemenea, capul in fata barbatilor care v-au crescut copiii, plecati-l asa cum ar face un Chihuahua in fata unui leu. Nu le ajungeti nici pana la jumatatea cozii, desi latrati mai mult si mai tare. Si mai plecati o data capul- in fata copiilor pe care i-ati abandonat (inainte sau dupa nastere). Copiii astia sunt cei mai duri judecatori ai vietii voastre, ai sensului vostru. Existenta lor trebuie sa va aduca, intr-un final, la concluzia ca sunteti degeaba- si ca mai bine ar fi deloc! Varianta de rezolvare va apartine.



Saturday, June 10, 2017

materie umana-22

Nu stie cand s-a pricopsit cu numele asta: Marele P. Ca si cum ai zice "Marele Zid Chinezesc" sau, mai curand, "Marele Alb". Probabil ca din ziua in care a aparut pe lume pentru ca, din cate am inteles, a fost cat un snop de colegi de maternitate la un loc.
Marele P. are 53 de ani, in jur de 2m pe verticala, un metru la linia orizontului iar greutatea de 220 de kile a pastrat-o doar pentru o vreme scurta, atat cat si-a mai adus aminte de amenintarile doctorului ca va crapa sufletu'-n el daca nu o face. Se lauda la toti, in vremea mai sus pomenita, ca e la regim si ca mananca "sanatos", iar cativa dintre colegi ar fi jurat cu mana pe inima ca a mai slabit chiar, un strop.
A fost o vreme cand am lucrat direct cu Marele P. Aveam o tura cu incepere de la 10 dimineata si ne nimeream a ajunge la munca in acelasi timp, pe la 9 si douazeci- eu pentru ca am tabieturi, el-pentru ca are o foame vesnica. Eu scoteam cafeaua si doua Eugenii (chiar Eugeniile romanesti, vandute de un magazin de polonezi, din Chicago) el aseza pe masa un cimpoi de geanta frigorifica, ceva de genul alora cu care se duce o familie de 3-4 insi la iarba verde sau la pescuit.
"Hi, D!"
"Hi, P!"
...si fiecare isi vedea de troaca lui. In timp ce eu desfaceam prima Eugenie, Marele P scotea, cu saliva innodata in barbie, primul sandwich, cu grija cu care ar fi ajutat o femeie la nastere. Geanta frigorifica se labarta intr-o indecenta culinara cu miros de parizer si mustar dulce. Primul "fat" avea, invariabil, o jumatate de kilogram de carne feliata capsata intre doua felii de paine dintr-aia care, daca o strangi in mana, se face cat o minge de ping-pong. Plus cascaval, maioneze, sosuri care mai de care si dracu' mai stie ce. Marele P. mesteca cu ochii in cartea electronica, evlavios. Urma si al doilea nascut, cu aceleasi caracteristici si aceeasi soarta. La final, desertul- de obicei o cutie de plastic de jumatate de kil plina cu un maglavais verzuliu. Mi-a explicat o data ca treaba aia ar fi o crema de fistic cu marshmallows. Cand i-am spus ca nu am mancat in viata mea marshmallow mi-a replicat ca nu sunt cu adevarat americanca daca nu o fac- asa ca, a doua zi, s-a executat cu o cutie de chestii galbene de-ti luau ochii, ceva care semana mai mult cu guma de sters chinezeasca decat cu ceva comestibil. Mi-a oferit-o de parca mi-ar fi donat un rinichi. Total nerecunoscatoare, a doua zi nu am putut nici macar sa-l mint ca am mancat galbenelile si cred ca, in adancul lui nu foarte adanc, m-a crezut defecta din cauza asta.
Invariabil, fiecare masa a Marelui P. se termina cu un pumn de hapuri si o galetusa de apa cu gheata. Intr-o buna zi nu m-a mai rabdat inima si l-am intrebat de ce ia atatea pastile. Mi-a replicat, zambind: "pentru ca altfel nu as putea sa ma misc, de durere"- si a inceput sa-mi insire pomelnicul articulatiilor facute zob. Primele pe lista neagra s-au aflat soldurile, apoi genunchii, gleznele, 3 sau 4 discuri la coloana, iar lista a continuat cu ceva maruntaie si, daca-mi aduc bine aminte, un set de rinichi. L-am starnit sa-mi spuna daca stie de unde i se trag toate astea insa, dupa mai bine de un ceas de stat la palavre, Marele P. inca mai dadea vina pe medici, pe spitale si pe tratamente esuate. Marele lui necaz ramasese o interventie chirurgicala pe care medicii o tot dadeau cotita din motive lesne de inteles pentru omul obisnuit. Nu si pentru Marele P. Inutil sa mai spun ca pe toata durata conversatiei noastre m-a ademenit cu bomboane si caramele pe care, ca sa nu mai par anti sociala, le-am indesat prin buzunarele de la pantaloni cu o subtilitate de hot de cariera.


La scurt timp dupa asta Marele P. a venit la servici sprijinindu-se de un baston. Daca noi, colegii, am devenit ingrijorati el a parut chiar mult mai relaxat ca inainte- orice ajutor, chiar daca nu indreapta, este binevenit. S-a scuzat ca nu-l mai tin balamalele si a apelat de cateva ori la ajutorul colegilor ca sa se ridice de pe scaun. In acelasi timp, cimpoiul frigorific a fatat cu nerusinare sandwich-uri si verzituri zaharoase, ciocolata si sushi iar, la urma, o punga plina de ceva fursecuri facute de el din care, cu mandrie, a incercat sa serveasca pe toti cei prezenti. Unii n-au avut curajul sa il refuze, altii n-au avut curajul sa le manance.



Tuesday, March 21, 2017

materie umana-21

Zgaltaind canalele de stiri in cautare de ceva cat-de-cat interesant,  intr-o zi in care nu am altceva mai bun de facut, aflu ca transexualul Sorina se vrea din nou bărbat. Nu ca mi-ar gadila vreodata curiozitatea tampeniile cu pretentii de stiri, dar prea e urîtă arătarea în imaginea de prezentare si prea ma chinuie sa aflu mai multe legat-de. 
Aflu cu stupoare că detin un grad de incultură mai mare decît zidul chinezesc si că ar fi trebuit să-l știu pe respectivul. Mă rog- respectiva. Mă rog...viitoarea fostă-respectivă. Pentru că în urmă cu 15 ani arătarea a fost sarea si piperul, Alfa și Omega, minus-infinitul si plus-infinitul stirilor romanesti. Iar în urmă cu respectivii 15 ani si eu băteam birboanca pe aceleasi meleaguri, n-aveam scuza comodă a emigrării! Cum de nici măcar nu tresar, nu mi se zbîrleste părul pe coate, nu îmi pleopăieste un ochi de bucuria revederii..??
Uite că nu! zac eu în nesimtirea necunostintei de cauză si purced la a urmări- așa cum urmăresti la zoo, printre gratii, un cimpanzeu ciugulindu-se de purici- desfăsurarea firului povestirii. 
Sorina îi tristă. Se vrea înapoi bărbat. Nu că ar fi fost vreodată, dar altă variantă de sex nu-i mai oferă natura, iar de ăsta actual s-a cam săturat. Îi ofticată- zice. N-a ieșit așa cum a visat în urmă cu 15 ani.
Dirijorul emisiunii încearcă să o facă să-si cînte povestea- însă Sorina a rămas repetentă si-n anul de grupă pregătitoare. Nu stie a cînta. Nu stie nici măcar a vorbi. Si dacă tot nu stie mai nimic se fac investitii semnificative si se aduc la fața locului o psiholoagă și-o astroloagă- ambele serioase si coplesite de importanța "cazului". Sorina stie doar că-i ofticată, că la 19 ani avea minte de copil (măcar avea una, pe vremea aia!), că doctorul care a operat-o si-a bătut joc de ea pentru că n-a făcut-o femeie din prima, nici din a doua, nici din a treia..."da' cîte operatii ai avut?"-întreabă, strepezit de grijă, prezentatorul. "Fo' 5"- răspunde momîia. 
"Au fost experiente traumatizante? te-au afectat emotional?"
"Nu, că m-au amortit, n-am simtit decît putin".
Urmează apoi cadru apropiat, sala freamătă, adrenalina sporește: Sorina si-a produs o epilare definitivă în urmă cu cîtiva ani, supărată fiind că bărbia tot flocoseste. S-a mînjit pe fălci cu ceva sodă caustică iar acum nici de bărbat nu mai e bună că si Aghiută e mai falnic decît ea.


Pret de vreo 20 de minute m-am încăpătînat să tratez suferinta individului ca pe o stire. Ca pe ceva ce ar trebui să-mi suscite interesul, să-mi gîdile neuronii, să mă învete ceva, să mă miste in vreun fel. Nimic! 

Am deschis, cu încăpătînare, alte "ferestre": am dat de un batrîn ucis cu sînge rece în plină stradă pentru că n-a mărit pasul pe trecerea de pietoni. Pe nimeni nu părea să miste treaba asta, nici măcar pe ucigasul care rînjea canini de stiucă sfidătoare către reporterii întărîtati. Am dat de cancanuri si emisiuni cu invitati care nu stiu să lege două vorbe- dar care au iscusinta de a-si clăti izmenele în public; de femei usoare sustinute de bani grei; de odrasle de miliardari prin tigva cărora si ecoul face ecou; de aurolaci deveniti vedete; de manelisti care s-au plictisit să tot fie manelisti și s-au apucat să maltrateze alte genuri muzicale; de vulgaritate și trivialitate ridicate la rangul de calităti...si peste tot, ca pe un platou de aperitive, am avut parte de garnitura de țîțe, desigur.
        Fara țîțe viata e greu, Sorino.

(post din 2010, editat)

Monday, March 6, 2017

materie umana-20

Nu-l mai vazusem pe X de mai bine de un an, poate. Si, chiar si atunci, in fuga: schimbat doua-trei vorbe, salut!-salut! si fiecare cu treaba lui. Niciodata avand prea multe de impartit, l-am banuit totusi, de la bun inceput, a fi un catar in piele umana, unul de-ala de le stie el pe toate si mai vrea sa ti le si infiga pe gatlej- asa, stiute bine numai de el. Autoritar in pareri si greu de induplecat a mai tacea dracului din gura si a mai da si altui amarat dreptul la replica- urat mi-a mai fost mie de neamul astora..!
Nu-l mai vazusem, asadar, de ceva vreme, si pot a spune ca nu i-am dus deloc dorul- nicidecum grija (si sunt convinsa ca nici el mie). Ne-am trezit insa invitati la pranz la o carne parjolita pe gratarul pacatosului- si, prin imbarligatura unor obligatii mai vechi...nu am putut spune "Nu". Si ne-am dus.

Ca o persoana cu obraz subtire ce ma consider, m-am oprit in primul magazin cu specific european si am cules o sticla de semi-dulce de Cotnari, ca sa stie Tzugu ca macar la asta se pricepe de minune romanul. Am mai cules niste bucati de fosta vita, un sos cu hrean si ceva deserturi si ne-am infiintat sub balconul respectivului cu bratele pline si cu speranta ca o sa ucidem cateva ore cu folos.
X si-a rotunjit chelia in pragul balconului si ne-a azvarlit cu emfaza cheia de la intrarea in bloc- o cladire care a ramas intepenita in atmosfera, decoratiunile si mirosul de acum 50 de ani. Cand usa liftului s-a deschis la etajul cu pricina am simtit nevoia sa imi tin respiratia. "Pute a hodorogi" i-am susurat lui barbate-meu. El, mai umblat prin lume, a zambit: "nu, asta e miros de iarba". Ca nu s-a referit la aia verde de-o paste vaca- atata lucru am inteles si eu. Cu cat ne-am apropiat de apartamentul respectivului- cu atat mi-a venit mai tare sa icnesc. N-am apucat sa mai zic nimic ca usa s-a deschis larg, izbindu-ma in plinul narilor cu unul din cele mai puturoase mirosuri cu care natura isi poate bate joc de simturile olfactive. L-am imbratisat de buna regasire pe chelios, i-am infipt repede sub ochi sticla de semi-dulce si reactia lui de analiza blazata m-a facut sa-mi doresc sa ii dau, mai degraba, cu ea in cap. Ar fi fost la fel de miscat daca ii duceam, in loc, o damigeana cu zeama de varza acra.
A inceput apoi, asa, pe burta goala, un tur al casei pe care nimeni nu-l ceruse si, cu atat mai putin, nimeni nu-l dorea. A trebuit sa ii inventariem baile, dormitoarele si ghivecele cu aloe. M-a pus gaia sa ii fac observatie cu privire la una din buruieni si cantitatea de pamant necesara si gata! mi-am dat foc atat la valijoara, cat si la biletul de intoarcere. X mi-a tinut o teorie scurta asupra plantelor si felului in care trebuie sa li te adresezi, cantitatii de "sentiment" pe care e musai sa o versi langa ghiveciul cu pricina pentru ca buruienile sa creasca pana le uita Dumnezeu, etc, etc, etc. Am concluzionat, ascultandu-i prelegerea, ca una din randunicile care si-au facut cuib in mansarda lui a inceput sa cante precum pupaza, asa ca l-am lasat ca pe el.
Intr-una din bai am avut onoarea de a da cu ochii de un tron cu scaunel- mai nou, aproape toata lumea a aflat ca trebuie sa faci caca intr-o anumita pozitie, si anume cu genunchii la grumaz. Logic ca X, vrand sa traiasca doua sute cincizeci de ani, s-a conformat si a platit frumusel o mica avere pentru scaunelul cu pricina. Ma gandesc cat de usor i-ar fi venit daca, in loc de chinul de a sta cu genunchii la gura, facea mai degraba o gaura in podeaua baii si se usura ca in padure..?
Tronul mai avea insa agatata de el o surpriza: un soi de chiuveta cu 3 butoane si un tuturoi menit sa iti improaste gaura dosului cu apa, un chilipir de cincizeci de dolari care improviza bideul. Entuziasmat pana la lacrimi, X ne-a poftit sa ne usuram in tronul lui si sa ne spalam oarece-urile, in loc de a le sterge. Se pare ca renuntatul la hartia igienica iti mai adauga la rabojul vietii cateva primaveri. Pentru ca socoteala respectiva mi-a iesit cu virgula, am refuzat politicos.
Revenind in salonul combinat cu bucataria am purces la a pregati carnea pentru gratar, in timp ce X, vadit deranjat de tupeul meu de a avea propriile opinii (indiferent de subiectele abordate) s-a hotarat sa imi faca un instructaj rapid, asa ca a dat play la un soi de documentar din soiul alora care iti spun ca sigur mori, dar ar fi cazul sa inveti sa o faci macar elegant: sa te impaci cu toate dobitoacele pamantului, sa mananci numai ce cresti in propriile ghivece si sa nu mai iei hapuri. Am incercat sa-l conving, cu voce slaba, ca nu e nici locul si nici momentul sa holbez ochii la asa ceva. S-a iritat. "Sigur nu vrei sa te uiti? ca il inchid". "Sigur"- am raspuns. Nu o data, de trei ori. Documentarul stupid a continuat sa ruleze, cu o incapatanare vecina cu tortura. "Daca te uiti ai sa intelegi ca inima are creier si ca oamenii ar trebui sa gandeasca mai mult cu inima decat cu capul"- imi tine el teorie, ridicat pe varfurile superioritatii intelectuale pe care eu, viermele pamantului, n-am sa fiu in stare nici sa o miros vreodata. Ma umfla rasul, ma vede si i se umfla si lui o vena, exact pe mijlocul cheliei. Bucataria e plina de zeci de sticlute cu uleiuri esentiale, prafuri, pastile pe care si le fabrica singur. O mizerie si o dezordine care ma racaie pe retina. Refuza, de cativa ani, orice forma de tratament conventional. In urma cu ceva timp i s-a spus ca are o piatra la rinichi pe care, cu toate eforturile lui de a o dizolva cu apa chioara si ulei de iarba dracului, tot a trebuit sa mearga sa i-o sparga cu laserul. Cu toate astea ii uraste cu pasiune pe toti cei care lucreaza in domeniul medical sau farmaceutic. Teoriile conspirationale i-au otravit sufletul. Are aproape patruzeci de ani si e singur cuc. Ma trage de mana sa-mi arate cum isi afuma el casa de spirite rele: da foc unui carbune, arunca pe el cateva picaturi de ulei de portocala, apoi ceva lavanda si oregano. Fumul alb ma izbeste ca o maciuca in moalele capului, ma ustura gatul, incep sa tusesc. Nu intelege de ce, ma muta langa usa balconului ca sa-mi explice cum, daca inmoi un deget in scuipat, il plimb pe tocul usii si apoi il miros, o sa vad ca si acolo lemnul e uns cu tot soiul de uleiuri menite sa ii primeneasca apartamentul. Numai ideea de a-mi amesteca scuipatul cu al lui ma face sa icnesc. Refuz, schimband strategic subiectul- este usor de manipulat, isi pierde repede sirul gandurilor. Il intreb ce se intampla intr-un colt al apartamentului unde zace o gramajoara de lemne si-mi raspunde ca acolo va instala trei rafturi (ceva mai mari decat un platou de aperitive) si va pune pe ele ghivece in care va creste lamai, mure si alte acareturi. "De ce sa cumparam, daca putem creste singuri..?"- ma intreaba, cu o sinceritate care ma socheaza. As fi tentata sa ii fac o simpla socoteala, dar imi dau seama ca nu are rost, asa ca il aprob si ii multumesc Domnului ca a uitat de documentarul ala stupid care inca mai ruleaza la tv.
Nu, n-a uitat. Ma ia din nou la interogatorii iar eu, din politete, imi musc limba si dau din colt in colt. O ora. Doua. Trei.
Ne asezam sa ciugulim rezultatele gratarului. X taie de zor intr-o strachina ceva rosii, apoi un snop de frunze de menta si bucati de ardei iute. Le amesteca, ne invita sa gustam si, cu gandul la saliva uscata pe tocul usii...ma fac ca ploua.  Incepe sa vorbeasca tare si gesticuleaza in timp ce molfaie o bucata de carne si trei fire de verzituri: despre cei cativa care conduc lumea, despre industria farmaceutica si despre cat de fucked up este sistemul de invatamant...despre cum trebuie sa vorbesti cu apa si sa-i transmiti ganduri bune inainte de a ti-o arunca pe ochi, despre cum trebuie sa invatam de la dobitoace sa traim in armonie si despre cum el saluta in liftul blocului, cu egala consideratie, pe musulmani si pe crestini. Vadit convins ca ne-a facut zdrente cu atata teorie, se intoarce catre mine si emite greseala fatala: aceea de a ma lua din nou la intrebari. Partea cea mai proasta a problemei este ca, pe langa faptul ca nu mi-am umplut nici macar un pliu de stomac, m-a servit si cu un vin, nicidecum cel adus de mine- un soi de pacura care-mi face gura punga. Barbate-meu incepe sa miroasa sange si isi face de lucru pe la balcon. X, niciodata casatorit si, prin urmare, lipsit de educatia unui om cu verigheta, ma ia, cum am spus, la un soi de rost care ma zgaltaie cumplit in amorul propriu si-n foamea nepotolita (nemaivorbind de sete...): "de ce esti asa de negativa? trebuie sa inveti sa gandesti cu inima, nu cu creierul. Trebuie sa te eliberezi, sa nu mai fii sclavul sistemului". Ii explic ca vorbeste-n dodii si se infurie. Ii descriu, cu tact dar plina de fermitate, ca e un dobitoc. Se infurie si mai tare. Ma vede drept omul guvernului, sclavul etern pentru care el, "omul liber", simte mila amestecata cu dispret.
Ma uit in jur, la colivia urat mirositoare in care isi duce zilele, convins fiind ca lipsa unui job si putina bruma pe care a pus-o deoparte cu ani in urma si din care (inca) mai traieste ii confera eticheta de om liber. Plus tigarile urat mirositoare pe care si le mestereste singur dupa ce noi plecam, fumul acela care il face sa gandeasca "cu inima" si sa isi atrofieze, cu buna stiinta, putinul creier ramas. Nu cu multi ani in urma cantarea cu 30 de kilograme mai mult, avea o prietena, stia sa glumeasca si nu se gandea la cine conduce lumea din umbra. Ramas bun, X.

Blogroll


counter