Thursday, October 5, 2017

Ghimpii trecutului

 Și-mi spun mereu:
 Lasă-i.
 Iartă-i.
 Uită-i.
 Și niciodată nu-mi iese treaba asta: fie îi las dar nu-i uit, fie îi iert dar nu-i las, fie îi uit fără să-i fi iertat.
 Sunt ghimpi care mi-au intrat în talpă în mersul meu prin viață, unii mai adânc decât alții. M-am aplecat, pe unii am reușit să-i scot și să mă vindec, alții au rămas înfipți, s-au făcut una cu carnea, m-au durut și m-au însângerat până când nu i-am mai simțit, au început a face parte din mine. I-am lăsat acolo dar nu i-am uitat și nicidecum iertat.
 Unii nu mai au nici chip iar numele poate nu li l-am știut niciodată. S-au făcut una cu întâmplările, cu locul sau cu timpul în care mi s-au înfipt în talpă. Psihopatul despre care se auzea că taie fetele frumoase cu lama atunci când trece pe lângă ele, pe stradă, într-o vreme când se lua curentul exact când noi, copiii, ieșeam de la școală. Patronul de dugheană de cartier care nu m-a plătit nici pe jumătate pentru cât i-am muncit și mi-a și rânjit în față pentru asta. Cârtița vădană care mi-a oprit storcătorul de fructe atunci când fiu-său a plecat și m-a uitat acasă, singură și însărcinată în luna a 8-a. Șoferul frustrat care ieri a ținut morțiș să îmi arate că viața, câteodată, e un joc de ruletă la care nu tu ești cel care aruncă zarurile...
 Alții au chip dar au rămas fără identitate, ca cicatricile unor bube a cărei urâțenie e musai să mi-o amintesc, ori de câte ori mă uit la ele, ori de câte ori le zgândăr. Un dobitoc bătrân, șef de scară, care mi-a mâncat anii fragedei copilării ne-lăsându-mă să ies afară între orele 13 și 16 pentru că "tovarășii locatari se odinesc". Un repetent cu dinții sparți cu care mă băteam, parte-n parte, în școala gimnazială pentru că ținea morțiș să pipăie fetele pe sub sarafane la intrarea in clasă. O temporară colegă de serviciu care m-a urât și m-a vânat cu pasiune pentru culoarea pielii. O curviștină vulgară care m-a învățat că facerea de bine este, intr-adevăr, f* de mamă la care asiști cu ochii beliți de neputință...
 Cei mai puțini sunt niște nume rămase fără chip. Cami. Phil. Dumbravă, coșmarul anilor mei de liceu.  Ada...
 Mai sunt cei care au rămas și cu chip, și cu nume. Ăștia sunt mai grozavi decât toți, au un statut special și pentru ei trebuie să-mi tot repet că trebuie să las, să iert și/ sau să uit. Și niciodată nu-mi  iese treaba asta. Pentru că, ori de câte ori pun picioarele pe pământ pentru a mă sprijini în realitate, simt urme de înțepături care mă țin în gardă și-mi spun că nu poți, nu trebuie să calci de două ori în aceeași adunătură de mărăcini. Iar dacă alegi să o faci atunci să nu te miri că nu vei mai fi în stare să mergi mai departe, că va trebui să te oprești pe marginea drumului și să îți pierzi timpul așteptând vindecarea.



Sunday, July 16, 2017

cucilor din lumea largă


În a opta lună de sarcină m-am trezit singură. La propriu și la figurat: m-am trezit singură într-o oarecare dimineață, m-am culcat singură câteva nopți la rând, până când am început a pricepe că partenerul (și tatăl biologic) a dispărut din peisaj precum izul unei bășini dintr-o izmeană scuturată. Nu eram căsătoriți, trăiam de câteva luni într-un concubinaj chinuit, într-o garsonieră întunecoasă la un parter de bloc sumbru si urât mirositor. Condiții propice pentru o legătură sortită, din start, eșecului (mulțumescu-ți, Doamne, că așa ai făcut să fie!).
Nu aveam aproape nimic, nici adunat prin casă și nici in comun, din câte îmi mai amintesc; mie îmi plăcea să pictez, lui îi plăcea să bea. Mult. "Cu rafturile"- așa îl descriau prietenii. Mie îmi plăcea America, lui  îi plăceau jumările de porc și restaurantele în care chelnerița îți sare in poală pentru un bacșiș mai rotunjor. Și a avut destule care i-au sărit, până i-au găurit și poalele, și portofelul. 

Deci, prin luna a opta, atunci când toate gravidele normale își târâie, mândre foc, burtoaiele la cumpărături pentru pătuțuri, cărucioare și alte ustensile care vin la pachet cu noul născut, eu m-am trezit că înfrunt de una singură o realitate mohorâtă și rece, precum garsoniera în care viețuiam în vremurile respective. Individul dispăruse, și nu fără urmă- după cum am aflat, la câteva zile distanță, de la un amic de-al lui: luase drumul Germaniei, în căutare de patrupede cu covrigi in coadă. Ăia de Buzău (marcă înregistrată, după cum bine știm cu toții) nu-i mai plăceau.  Pur și simplu, atât îl dusese pe el mintea la 35 de ani: că e mișto să lași o femeie care stă să-ți nască plodul de una singură. Să meargă, în puii lui, la părinți că doar de-aia au făcut-o, nu? Ce responsabilități, ce bărbăție, ce vorbe-s astea?!
La vreo trei zile de la evaporarea dumnealui apare o altă surpriză, la fel de neplăcută: podoaba de mă-sa, o cârtiță vădană de cartier, schimbă yala garsonierei și mă lasă pe dinafară. Gravidă, fără job (fiu-său îmi ceruse să mă las de muncă garantând că va avea grijă de mine iar eu, oaia bearcă, îl crezusem), fără cărucior, pleduri, pamperși și celelalte ustensile (care vin la pachet, cum spuneam mai sus, cu noul născut) plus lăsată să dorm "la cartoane" sau sub cerul liber. Colac peste cârtiță, creatura bătrână pune zălog și pe lucrurile cumpărate de mine- și îmi amintesc și acum cât a trebuit să mă rog de ea, sta-i-ar mărul lui Adam între genunchi, să-mi dea înapoi un storcător de fructe pe care eu îl cumpărasem, cu bănuții mei, pentru copilul pe care încă îl mai purtam in pântec. Nu cred să existe ceva pe fața pământului care să mă oprească, vreodată, să o disprețuiesc. Nici ăia doi metri de pământ care, poate, îi zac pe burtă. Dar astea sunt izmene murdare pe care numai între patru ochi (sau doi, că pe ai ei i-aș scoate) se pot spăla.

Pentru ultima dată, recapitulăm: gravidă în luna a opta, fără job, fără bani, fără partener, doar cu un storcător de fructe in brațe, în pragul unui set de părinți care mă priveau cu ochii cât roata de rezervă. Mă simțeam însă, într-un mod paradoxal, liberă și fericită. Liberă pentru că scăpasem dintr-o legatură chinuitoare care mi se potrivea precum o șosetă pe post de fes. Fericită pentru că eram, cu fiecare zi, mai aproape de momentul în care îmi puteam, în sfârșit, strânge în brațe mica minune. Două ecografii nu reușiseră să mă convingă că port în pântec un băiat. Pereții băii din garsoniera mucegaioasă erau plini de fotografii cu fetițe blonde cu ochi albaștri (citisem eu undeva că, dacă te zgâiești la chipuri de copii frumoși iese și-al tău la fel). Știam că va fi o fetiță și mai știam un lucru: că va fi doar a mea și ca asta îi va fi de ajuns, cu orice preț va trebui să plătesc pe lumea asta.
Eliberată și fericită, în apartamentul mic al părinților mei am început a trage la mașină căciulițe de bebeluși, păturici și scutece. 
Cam la o lună distanță am născut. Greu și, din nou, singură. Îmi amintesc cum am plecat, pe la vreo 10 seara, spre maternitate (tata, Dumnezeu să-l ierte, a condus Dacioara noastră galbenă), cum m-au internat pe la miez de noapte, m-au ras din picioare cu o lamă știrbă (n-o fi fost nici nouă că, deh! nu le-am dat cu banul pe sub nas și nici nu mă aștepta nimeni prin vreun hol de maternitate ca să aibă de cine se teme sau, măcar, feri), cum m-au făcut uitată pe un pat tare și m-au lăsat să mă chinui într-o naștere primitivă, naturală și brutală ca cele trăite de oamenii peșterilor. Îmi mai aruncau, din când în când, din pragul ușii, câte un "mai taci dracului din gură, că ai speriat tot orașul", după care își legănau șoldurile obosite către camera de gardă de unde te lua de nas mirosul de cafea. Dr. Doboș, șeful maternității pe atunci (fie-i țărâna ușoară, totuși) m-a asistat la naștere și a și semnat pentru asta. M-a asistat, zic, la fel de mult cât a făcut-o și paznicul maternității: cu alte cuvinte a dormit ca porcul.
Pe la ora la care se schimbă turele, vreo 6 dimineața, atunci când mirosul cafelei din camera de gardă atingea apogeul, o amărâtă de femeie de serviciu s-a apucat să spele dușumelele, la doi pași de mine, neimpresionată de răcnetele mele. Îmi amintesc că îi ceream într-una să îmi aducă un cuțit, ca să mă tai singură și să scap odată de durere- iar ea spăla, placidă, dușumeaua... Când s-a întors către mine și m-a privit i-am văzut dintr-o dată ochii ieșindu-i din orbite. A strigat după moașă: "veniți repede, că naște asta!"
M-au suit, numai ele știu cum, pe masă. Țin minte că, în minutul în care fetița mea a ieșit la iveală am simțit cum fața mi s-a dezlipit de craniu, a sărit la un metru în aer după care a aterizat la loc. Iar următorul lucru a fost o meduză pe care mi-au lipit-o de buze și porunca moașei: "na, pupă-i curu', ai o fetiță!"
Am iubit-o, din momentul ăla, nu așa cum iubești rodul dragostei, al acelui frumos sentiment consumat între doi oameni- am iubit-o cu forța cu care unul singur trebuie să țină loc de doi. Chiar mai mult de atât. Adusesem pe lume pe cea care urma a-mi arăta rostul meu. 

În tot acest timp personajul în jurul căruia se învârte povestirea de față nu a fost de găsit. Dispărut, așadar, într-o misiune cel putin dubioasă. 
Cu doar câteva zile înainte de creștinarea copilei mele mă trezesc însă cu un telefon. Vorbindu-mi de parcă ne desparțisem de doar câteva ore (și, chiar și atunci, în bune condiții), individul (așa îl numea tata) m-a întrebat, mieros: "ce avem, guriță?". La mai bine de două luni de la dispariția în ceață devenise, vezi Doamne, curios precum sunt țăranii când li se ridică cloșca de pe ouă. I-am răspuns că eu am o fată iar el, evident, nu are nimic.
Cu insistența și dibăcia unui păianjen a câștigat însă, în doar câteva zile, încrederea alor mei. "Copilul are nevoie de tată", "e bine să fie amândoi părinții la botez", "lasă-l să-și recunoască fata, nu se știe niciodată în viață"- au fost câteva din argumentele stupide care mi-au închis mie gura și au deschis-o pe a lui. Atunci am înțeles, odată pentru totdeauna, că decât degeaba- mai bine deloc!
A mai zăbovit, o scurtă bucată de timp, prin apartamentul alor mei de parcă bieții oameni i-ar fi fost datori cu ceva. Se întorsese de pe unde îl dusese soarta fără niciun rost și fără nicio explicație. Și, ca un bonus trist,  fără rușine.
Când am închis ușa în urma lui am știut că este pentru totdeauna. 
Instanța i-a stabilit o pensie alimentară de mizerie, bazându-se pe faptul că s-a prezentat drept șomer și având în grijă alți doi copii (doi baieți, despre care știam, cu două femei diferite). A trimis vreo două cecuri, a mai cumpărat vreo 3-4 pachete de biscuiți pentru fată, după care s-a făcut liniște.


La doi ani distanță a apărut adevăratul tată al copilului meu- cel care a crescut-o ca și cum i-ar fi purtat genele, cu dragoste, sacrificii și necondiționat. Cam prin aceeași perioadă l-am reântălnit pe "individ"- era pe undeva pe la sfârșit de an iar el părea că nu mai este același. Mi-a îngânat o scuză vis-a-vis de mizeria aia de pensie alimentară și, ca umilința să fie deplină, mi-a gâdilat cutia milei cu povestea că el și unul din băieții pe care-i avea (și care, din câte am ințeles, stătea la el) au mâncat doar cartofi de Crăciun. O istorie pe care n-am ințeles-o decât dintr-un anumit punct de vedere- și anume acela că îmi cerea să îmi fie mai multă milă de copilul alteia decât de copilul meu. 

21 de ani de zile au trecut, iată. Ani în care nu am primit niciun leu, nicio felicitare de ziua fetei, niciun telefon. Numele ăla măzgălit pe certificatul de naștere ne-a costat însă averi și camioane de nervi. Nu am știut că un cuc uman nu poate fi decăzut ușor din drepturile părintești. Că, deși nu participă cu absolut nimic la creșterea copilului, are un cuvânt de spus în luarea unor decizii extrem de importante. Un nume inutil pe o foaie de hârtie care schimbă destine, de cele mai multe ori.


21 de ani de zile mai târziu fata mea se trezește cu o cerere de prietenie pe Facebook. Un nume strâmb, incomplet- dar care, cu oarecare conexiuni, ne duce cu mintea la…individ. Fără fotografie, fără “salut! eu sunt cutare!”, fără nimic! O cerere seacă, apoi un Like idiotic unei poze în care sunt eu cu ea și Vegas-ul pe fundal. Copila, încercând să afle mai multe, îi pune o întrebare cheie: “cine ești?”
Simplu- și, totuși, atât de complicat. Cine ești, cum te definești ca om și/sau ca personaj în relația pe care ai fi putut să o ai cu ea?
CINE ești?
Răspunsul a venit la fel de idiotic ca gestul lui de a mă lăsa singură, acum 21 de ani: “intenția mea nu a fost să deranjez, multă baftă”


Cucilor umani din lumea asta largă: stați cu capul plecat. În fața femeilor pe care le-ați lăsat să înfrunte singure o realitate dură și să se lupte cât pentru doi. Femeile astea (pe care, în nemernicia voastră, le-ați dispretuit și poate încă o mai faceți) au demonstrat că au de două ori mai multă bărbăție decât ați avea voi vreodată. Plecați-vă, de asemenea, capul în fața bărbaților care v-au crescut copiii, plecați-l așa cum ar face un Chihuahua în fața unui leu. Nu le ajungeți nici până la jumătatea cozii, deși lătrați  mult și tare. Și mai plecați o dată capul- în fața copiilor pe care i-ați abandonat (înainte sau după naștere). Copiii ăștia sunt cei mai duri judecători ai vieții voastre, ai sensului vostru. Existența lor trebuie să vă aducă, într-un final, la concluzia că sunteți degeaba- și că mai bine ar fi deloc! Varianta de rezolvare a acestui deloc vă aparține.

Saturday, June 10, 2017

materie umana-22

Nu stie cand s-a pricopsit cu numele asta: Marele P. Ca si cum ai zice "Marele Zid Chinezesc" sau, mai curand, "Marele Alb". Probabil ca din ziua in care a aparut pe lume pentru ca, din cate am inteles, a fost cat un snop de colegi de maternitate la un loc.
Marele P. are 53 de ani, in jur de 2m pe verticala, un metru la linia orizontului iar greutatea de 220 de kile a pastrat-o doar pentru o vreme scurta, atat cat si-a mai adus aminte de amenintarile doctorului ca va crapa sufletu'-n el daca nu o face. Se lauda la toti, in vremea mai sus pomenita, ca e la regim si ca mananca "sanatos", iar cativa dintre colegi ar fi jurat cu mana pe inima ca a mai slabit chiar, un strop.
A fost o vreme cand am lucrat direct cu Marele P. Aveam o tura cu incepere de la 10 dimineata si ne nimeream a ajunge la munca in acelasi timp, pe la 9 si douazeci- eu pentru ca am tabieturi, el-pentru ca are o foame vesnica. Eu scoteam cafeaua si doua Eugenii (chiar Eugeniile romanesti, vandute de un magazin de polonezi, din Chicago) el aseza pe masa un cimpoi de geanta frigorifica, ceva de genul alora cu care se duce o familie de 3-4 insi la iarba verde sau la pescuit.
"Hi, D!"
"Hi, P!"
...si fiecare isi vedea de troaca lui. In timp ce eu desfaceam prima Eugenie, Marele P scotea, cu saliva innodata in barbie, primul sandwich, cu grija cu care ar fi ajutat o femeie la nastere. Geanta frigorifica se labarta intr-o indecenta culinara cu miros de parizer si mustar dulce. Primul "fat" avea, invariabil, o jumatate de kilogram de carne feliata capsata intre doua felii de paine dintr-aia care, daca o strangi in mana, se face cat o minge de ping-pong. Plus cascaval, maioneze, sosuri care mai de care si dracu' mai stie ce. Marele P. mesteca cu ochii in cartea electronica, evlavios. Urma si al doilea nascut, cu aceleasi caracteristici si aceeasi soarta. La final, desertul- de obicei o cutie de plastic de jumatate de kil plina cu un maglavais verzuliu. Mi-a explicat o data ca treaba aia ar fi o crema de fistic cu marshmallows. Cand i-am spus ca nu am mancat in viata mea marshmallow mi-a replicat ca nu sunt cu adevarat americanca daca nu o fac- asa ca, a doua zi, s-a executat cu o cutie de chestii galbene de-ti luau ochii, ceva care semana mai mult cu guma de sters chinezeasca decat cu ceva comestibil. Mi-a oferit-o de parca mi-ar fi donat un rinichi. Total nerecunoscatoare, a doua zi nu am putut nici macar sa-l mint ca am mancat galbenelile si cred ca, in adancul lui nu foarte adanc, m-a crezut defecta din cauza asta.
Invariabil, fiecare masa a Marelui P. se termina cu un pumn de hapuri si o galetusa de apa cu gheata. Intr-o buna zi nu m-a mai rabdat inima si l-am intrebat de ce ia atatea pastile. Mi-a replicat, zambind: "pentru ca altfel nu as putea sa ma misc, de durere"- si a inceput sa-mi insire pomelnicul articulatiilor facute zob. Primele pe lista neagra s-au aflat soldurile, apoi genunchii, gleznele, 3 sau 4 discuri la coloana, iar lista a continuat cu ceva maruntaie si, daca-mi aduc bine aminte, un set de rinichi. L-am starnit sa-mi spuna daca stie de unde i se trag toate astea insa, dupa mai bine de un ceas de stat la palavre, Marele P. inca mai dadea vina pe medici, pe spitale si pe tratamente esuate. Marele lui necaz ramasese o interventie chirurgicala pe care medicii o tot dadeau cotita din motive lesne de inteles pentru omul obisnuit. Nu si pentru Marele P. Inutil sa mai spun ca pe toata durata conversatiei noastre m-a ademenit cu bomboane si caramele pe care, ca sa nu mai par anti sociala, le-am indesat prin buzunarele de la pantaloni cu o subtilitate de hot de cariera.


La scurt timp dupa asta Marele P. a venit la servici sprijinindu-se de un baston. Daca noi, colegii, am devenit ingrijorati el a parut chiar mult mai relaxat ca inainte- orice ajutor, chiar daca nu indreapta, este binevenit. S-a scuzat ca nu-l mai tin balamalele si a apelat de cateva ori la ajutorul colegilor ca sa se ridice de pe scaun. In acelasi timp, cimpoiul frigorific a fatat cu nerusinare sandwich-uri si verzituri zaharoase, ciocolata si sushi iar, la urma, o punga plina de ceva fursecuri facute de el din care, cu mandrie, a incercat sa serveasca pe toti cei prezenti. Unii n-au avut curajul sa il refuze, altii n-au avut curajul sa le manance.



Tuesday, March 21, 2017

materie umana-21

Zgaltaind canalele de stiri in cautare de ceva cat-de-cat interesant,  intr-o zi in care nu am altceva mai bun de facut, aflu ca transexualul Sorina se vrea din nou bărbat. Nu ca mi-ar gadila vreodata curiozitatea tampeniile cu pretentii de stiri, dar prea e urîtă arătarea în imaginea de prezentare si prea ma chinuie sa aflu mai multe legat-de. 
Aflu cu stupoare că detin un grad de incultură mai mare decît zidul chinezesc si că ar fi trebuit să-l știu pe respectivul. Mă rog- respectiva. Mă rog...viitoarea fostă-respectivă. Pentru că în urmă cu 15 ani arătarea a fost sarea si piperul, Alfa și Omega, minus-infinitul si plus-infinitul stirilor romanesti. Iar în urmă cu respectivii 15 ani si eu băteam birboanca pe aceleasi meleaguri, n-aveam scuza comodă a emigrării! Cum de nici măcar nu tresar, nu mi se zbîrleste părul pe coate, nu îmi pleopăieste un ochi de bucuria revederii..??
Uite că nu! zac eu în nesimtirea necunostintei de cauză si purced la a urmări- așa cum urmăresti la zoo, printre gratii, un cimpanzeu ciugulindu-se de purici- desfăsurarea firului povestirii. 
Sorina îi tristă. Se vrea înapoi bărbat. Nu că ar fi fost vreodată, dar altă variantă de sex nu-i mai oferă natura, iar de ăsta actual s-a cam săturat. Îi ofticată- zice. N-a ieșit așa cum a visat în urmă cu 15 ani.
Dirijorul emisiunii încearcă să o facă să-si cînte povestea- însă Sorina a rămas repetentă si-n anul de grupă pregătitoare. Nu stie a cînta. Nu stie nici măcar a vorbi. Si dacă tot nu stie mai nimic se fac investitii semnificative si se aduc la fața locului o psiholoagă și-o astroloagă- ambele serioase si coplesite de importanța "cazului". Sorina stie doar că-i ofticată, că la 19 ani avea minte de copil (măcar avea una, pe vremea aia!), că doctorul care a operat-o si-a bătut joc de ea pentru că n-a făcut-o femeie din prima, nici din a doua, nici din a treia..."da' cîte operatii ai avut?"-întreabă, strepezit de grijă, prezentatorul. "Fo' 5"- răspunde momîia. 
"Au fost experiente traumatizante? te-au afectat emotional?"
"Nu, că m-au amortit, n-am simtit decît putin".
Urmează apoi cadru apropiat, sala freamătă, adrenalina sporește: Sorina si-a produs o epilare definitivă în urmă cu cîtiva ani, supărată fiind că bărbia tot flocoseste. S-a mînjit pe fălci cu ceva sodă caustică iar acum nici de bărbat nu mai e bună că si Aghiută e mai falnic decît ea.


Pret de vreo 20 de minute m-am încăpătînat să tratez suferinta individului ca pe o stire. Ca pe ceva ce ar trebui să-mi suscite interesul, să-mi gîdile neuronii, să mă învete ceva, să mă miste in vreun fel. Nimic! 

Am deschis, cu încăpătînare, alte "ferestre": am dat de un batrîn ucis cu sînge rece în plină stradă pentru că n-a mărit pasul pe trecerea de pietoni. Pe nimeni nu părea să miste treaba asta, nici măcar pe ucigasul care rînjea canini de stiucă sfidătoare către reporterii întărîtati. Am dat de cancanuri si emisiuni cu invitati care nu stiu să lege două vorbe- dar care au iscusinta de a-si clăti izmenele în public; de femei usoare sustinute de bani grei; de odrasle de miliardari prin tigva cărora si ecoul face ecou; de aurolaci deveniti vedete; de manelisti care s-au plictisit să tot fie manelisti și s-au apucat să maltrateze alte genuri muzicale; de vulgaritate și trivialitate ridicate la rangul de calităti...si peste tot, ca pe un platou de aperitive, am avut parte de garnitura de țîțe, desigur.
        Fara țîțe viata e greu, Sorino.

(post din 2010, editat)

Monday, March 6, 2017

materie umana-20

Nu-l mai vazusem pe X de mai bine de un an, poate. Si, chiar si atunci, in fuga: schimbat doua-trei vorbe, salut!-salut! si fiecare cu treaba lui. Niciodata avand prea multe de impartit, l-am banuit totusi, de la bun inceput, a fi un catar in piele umana, unul de-ala de le stie el pe toate si mai vrea sa ti le si infiga pe gatlej- asa, stiute bine numai de el. Autoritar in pareri si greu de induplecat a mai tacea dracului din gura si a mai da si altui amarat dreptul la replica- urat mi-a mai fost mie de neamul astora..!
Nu-l mai vazusem, asadar, de ceva vreme, si pot a spune ca nu i-am dus deloc dorul- nicidecum grija (si sunt convinsa ca nici el mie). Ne-am trezit insa invitati la pranz la o carne parjolita pe gratarul pacatosului- si, prin imbarligatura unor obligatii mai vechi...nu am putut spune "Nu". Si ne-am dus.

Ca o persoana cu obraz subtire ce ma consider, m-am oprit in primul magazin cu specific european si am cules o sticla de semi-dulce de Cotnari, ca sa stie Tzugu ca macar la asta se pricepe de minune romanul. Am mai cules niste bucati de fosta vita, un sos cu hrean si ceva deserturi si ne-am infiintat sub balconul respectivului cu bratele pline si cu speranta ca o sa ucidem cateva ore cu folos.
X si-a rotunjit chelia in pragul balconului si ne-a azvarlit cu emfaza cheia de la intrarea in bloc- o cladire care a ramas intepenita in atmosfera, decoratiunile si mirosul de acum 50 de ani. Cand usa liftului s-a deschis la etajul cu pricina am simtit nevoia sa imi tin respiratia. "Pute a hodorogi" i-am susurat lui barbate-meu. El, mai umblat prin lume, a zambit: "nu, asta e miros de iarba". Ca nu s-a referit la aia verde de-o paste vaca- atata lucru am inteles si eu. Cu cat ne-am apropiat de apartamentul respectivului- cu atat mi-a venit mai tare sa icnesc. N-am apucat sa mai zic nimic ca usa s-a deschis larg, izbindu-ma in plinul narilor cu unul din cele mai puturoase mirosuri cu care natura isi poate bate joc de simturile olfactive. L-am imbratisat de buna regasire pe chelios, i-am infipt repede sub ochi sticla de semi-dulce si reactia lui de analiza blazata m-a facut sa-mi doresc sa ii dau, mai degraba, cu ea in cap. Ar fi fost la fel de miscat daca ii duceam, in loc, o damigeana cu zeama de varza acra.
A inceput apoi, asa, pe burta goala, un tur al casei pe care nimeni nu-l ceruse si, cu atat mai putin, nimeni nu-l dorea. A trebuit sa ii inventariem baile, dormitoarele si ghivecele cu aloe. M-a pus gaia sa ii fac observatie cu privire la una din buruieni si cantitatea de pamant necesara si gata! mi-am dat foc atat la valijoara, cat si la biletul de intoarcere. X mi-a tinut o teorie scurta asupra plantelor si felului in care trebuie sa li te adresezi, cantitatii de "sentiment" pe care e musai sa o versi langa ghiveciul cu pricina pentru ca buruienile sa creasca pana le uita Dumnezeu, etc, etc, etc. Am concluzionat, ascultandu-i prelegerea, ca una din randunicile care si-au facut cuib in mansarda lui a inceput sa cante precum pupaza, asa ca l-am lasat ca pe el.
Intr-una din bai am avut onoarea de a da cu ochii de un tron cu scaunel- mai nou, aproape toata lumea a aflat ca trebuie sa faci caca intr-o anumita pozitie, si anume cu genunchii la grumaz. Logic ca X, vrand sa traiasca doua sute cincizeci de ani, s-a conformat si a platit frumusel o mica avere pentru scaunelul cu pricina. Ma gandesc cat de usor i-ar fi venit daca, in loc de chinul de a sta cu genunchii la gura, facea mai degraba o gaura in podeaua baii si se usura ca in padure..?
Tronul mai avea insa agatata de el o surpriza: un soi de chiuveta cu 3 butoane si un tuturoi menit sa iti improaste gaura dosului cu apa, un chilipir de cincizeci de dolari care improviza bideul. Entuziasmat pana la lacrimi, X ne-a poftit sa ne usuram in tronul lui si sa ne spalam oarece-urile, in loc de a le sterge. Se pare ca renuntatul la hartia igienica iti mai adauga la rabojul vietii cateva primaveri. Pentru ca socoteala respectiva mi-a iesit cu virgula, am refuzat politicos.
Revenind in salonul combinat cu bucataria am purces la a pregati carnea pentru gratar, in timp ce X, vadit deranjat de tupeul meu de a avea propriile opinii (indiferent de subiectele abordate) s-a hotarat sa imi faca un instructaj rapid, asa ca a dat play la un soi de documentar din soiul alora care iti spun ca sigur mori, dar ar fi cazul sa inveti sa o faci macar elegant: sa te impaci cu toate dobitoacele pamantului, sa mananci numai ce cresti in propriile ghivece si sa nu mai iei hapuri. Am incercat sa-l conving, cu voce slaba, ca nu e nici locul si nici momentul sa holbez ochii la asa ceva. S-a iritat. "Sigur nu vrei sa te uiti? ca il inchid". "Sigur"- am raspuns. Nu o data, de trei ori. Documentarul stupid a continuat sa ruleze, cu o incapatanare vecina cu tortura. "Daca te uiti ai sa intelegi ca inima are creier si ca oamenii ar trebui sa gandeasca mai mult cu inima decat cu capul"- imi tine el teorie, ridicat pe varfurile superioritatii intelectuale pe care eu, viermele pamantului, n-am sa fiu in stare nici sa o miros vreodata. Ma umfla rasul, ma vede si i se umfla si lui o vena, exact pe mijlocul cheliei. Bucataria e plina de zeci de sticlute cu uleiuri esentiale, prafuri, pastile pe care si le fabrica singur. O mizerie si o dezordine care ma racaie pe retina. Refuza, de cativa ani, orice forma de tratament conventional. In urma cu ceva timp i s-a spus ca are o piatra la rinichi pe care, cu toate eforturile lui de a o dizolva cu apa chioara si ulei de iarba dracului, tot a trebuit sa mearga sa i-o sparga cu laserul. Cu toate astea ii uraste cu pasiune pe toti cei care lucreaza in domeniul medical sau farmaceutic. Teoriile conspirationale i-au otravit sufletul. Are aproape patruzeci de ani si e singur cuc. Ma trage de mana sa-mi arate cum isi afuma el casa de spirite rele: da foc unui carbune, arunca pe el cateva picaturi de ulei de portocala, apoi ceva lavanda si oregano. Fumul alb ma izbeste ca o maciuca in moalele capului, ma ustura gatul, incep sa tusesc. Nu intelege de ce, ma muta langa usa balconului ca sa-mi explice cum, daca inmoi un deget in scuipat, il plimb pe tocul usii si apoi il miros, o sa vad ca si acolo lemnul e uns cu tot soiul de uleiuri menite sa ii primeneasca apartamentul. Numai ideea de a-mi amesteca scuipatul cu al lui ma face sa icnesc. Refuz, schimband strategic subiectul- este usor de manipulat, isi pierde repede sirul gandurilor. Il intreb ce se intampla intr-un colt al apartamentului unde zace o gramajoara de lemne si-mi raspunde ca acolo va instala trei rafturi (ceva mai mari decat un platou de aperitive) si va pune pe ele ghivece in care va creste lamai, mure si alte acareturi. "De ce sa cumparam, daca putem creste singuri..?"- ma intreaba, cu o sinceritate care ma socheaza. As fi tentata sa ii fac o simpla socoteala, dar imi dau seama ca nu are rost, asa ca il aprob si ii multumesc Domnului ca a uitat de documentarul ala stupid care inca mai ruleaza la tv.
Nu, n-a uitat. Ma ia din nou la interogatorii iar eu, din politete, imi musc limba si dau din colt in colt. O ora. Doua. Trei.
Ne asezam sa ciugulim rezultatele gratarului. X taie de zor intr-o strachina ceva rosii, apoi un snop de frunze de menta si bucati de ardei iute. Le amesteca, ne invita sa gustam si, cu gandul la saliva uscata pe tocul usii...ma fac ca ploua.  Incepe sa vorbeasca tare si gesticuleaza in timp ce molfaie o bucata de carne si trei fire de verzituri: despre cei cativa care conduc lumea, despre industria farmaceutica si despre cat de fucked up este sistemul de invatamant...despre cum trebuie sa vorbesti cu apa si sa-i transmiti ganduri bune inainte de a ti-o arunca pe ochi, despre cum trebuie sa invatam de la dobitoace sa traim in armonie si despre cum el saluta in liftul blocului, cu egala consideratie, pe musulmani si pe crestini. Vadit convins ca ne-a facut zdrente cu atata teorie, se intoarce catre mine si emite greseala fatala: aceea de a ma lua din nou la intrebari. Partea cea mai proasta a problemei este ca, pe langa faptul ca nu mi-am umplut nici macar un pliu de stomac, m-a servit si cu un vin, nicidecum cel adus de mine- un soi de pacura care-mi face gura punga. Barbate-meu incepe sa miroasa sange si isi face de lucru pe la balcon. X, niciodata casatorit si, prin urmare, lipsit de educatia unui om cu verigheta, ma ia, cum am spus, la un soi de rost care ma zgaltaie cumplit in amorul propriu si-n foamea nepotolita (nemaivorbind de sete...): "de ce esti asa de negativa? trebuie sa inveti sa gandesti cu inima, nu cu creierul. Trebuie sa te eliberezi, sa nu mai fii sclavul sistemului". Ii explic ca vorbeste-n dodii si se infurie. Ii descriu, cu tact dar plina de fermitate, ca e un dobitoc. Se infurie si mai tare. Ma vede drept omul guvernului, sclavul etern pentru care el, "omul liber", simte mila amestecata cu dispret.
Ma uit in jur, la colivia urat mirositoare in care isi duce zilele, convins fiind ca lipsa unui job si putina bruma pe care a pus-o deoparte cu ani in urma si din care (inca) mai traieste ii confera eticheta de om liber. Plus tigarile urat mirositoare pe care si le mestereste singur dupa ce noi plecam, fumul acela care il face sa gandeasca "cu inima" si sa isi atrofieze, cu buna stiinta, putinul creier ramas. Nu cu multi ani in urma cantarea cu 30 de kilograme mai mult, avea o prietena, stia sa glumeasca si nu se gandea la cine conduce lumea din umbra. Ramas bun, X.

Blogroll


counter