Saturday, June 10, 2017

materie umana-22

Nu stie cand s-a pricopsit cu numele asta: Marele P. Ca si cum ai zice "Marele Zid Chinezesc" sau, mai curand, "Marele Alb". Probabil ca din ziua in care a aparut pe lume pentru ca, din cate am inteles, a fost cat un snop de colegi de maternitate la un loc.
Marele P. are 53 de ani, in jur de 2m pe verticala, un metru la linia orizontului iar greutatea de 220 de kile a pastrat-o doar pentru o vreme scurta, atat cat si-a mai adus aminte de amenintarile doctorului ca va crapa sufletu'-n el daca nu o face. Se lauda la toti, in vremea mai sus pomenita, ca e la regim si ca mananca "sanatos", iar cativa dintre colegi ar fi jurat cu mana pe inima ca a mai slabit chiar, un strop.
A fost o vreme cand am lucrat direct cu Marele P. Aveam o tura cu incepere de la 10 dimineata si ne nimeream a ajunge la munca in acelasi timp, pe la 9 si douazeci- eu pentru ca am tabieturi, el-pentru ca are o foame vesnica. Eu scoteam cafeaua si doua Eugenii (chiar Eugeniile romanesti, vandute de un magazin de polonezi, din Chicago) el aseza pe masa un cimpoi de geanta frigorifica, ceva de genul alora cu care se duce o familie de 3-4 insi la iarba verde sau la pescuit.
"Hi, D!"
"Hi, P!"
...si fiecare isi vedea de troaca lui. In timp ce eu desfaceam prima Eugenie, Marele P scotea, cu saliva innodata in barbie, primul sandwich, cu grija cu care ar fi ajutat o femeie la nastere. Geanta frigorifica se labarta intr-o indecenta culinara cu miros de parizer si mustar dulce. Primul "fat" avea, invariabil, o jumatate de kilogram de carne feliata capsata intre doua felii de paine dintr-aia care, daca o strangi in mana, se face cat o minge de ping-pong. Plus cascaval, maioneze, sosuri care mai de care si dracu' mai stie ce. Marele P. mesteca cu ochii in cartea electronica, evlavios. Urma si al doilea nascut, cu aceleasi caracteristici si aceeasi soarta. La final, desertul- de obicei o cutie de plastic de jumatate de kil plina cu un maglavais verzuliu. Mi-a explicat o data ca treaba aia ar fi o crema de fistic cu marshmallows. Cand i-am spus ca nu am mancat in viata mea marshmallow mi-a replicat ca nu sunt cu adevarat americanca daca nu o fac- asa ca, a doua zi, s-a executat cu o cutie de chestii galbene de-ti luau ochii, ceva care semana mai mult cu guma de sters chinezeasca decat cu ceva comestibil. Mi-a oferit-o de parca mi-ar fi donat un rinichi. Total nerecunoscatoare, a doua zi nu am putut nici macar sa-l mint ca am mancat galbenelile si cred ca, in adancul lui nu foarte adanc, m-a crezut defecta din cauza asta.
Invariabil, fiecare masa a Marelui P. se termina cu un pumn de hapuri si o galetusa de apa cu gheata. Intr-o buna zi nu m-a mai rabdat inima si l-am intrebat de ce ia atatea pastile. Mi-a replicat, zambind: "pentru ca altfel nu as putea sa ma misc, de durere"- si a inceput sa-mi insire pomelnicul articulatiilor facute zob. Primele pe lista neagra s-au aflat soldurile, apoi genunchii, gleznele, 3 sau 4 discuri la coloana, iar lista a continuat cu ceva maruntaie si, daca-mi aduc bine aminte, un set de rinichi. L-am starnit sa-mi spuna daca stie de unde i se trag toate astea insa, dupa mai bine de un ceas de stat la palavre, Marele P. inca mai dadea vina pe medici, pe spitale si pe tratamente esuate. Marele lui necaz ramasese o interventie chirurgicala pe care medicii o tot dadeau cotita din motive lesne de inteles pentru omul obisnuit. Nu si pentru Marele P. Inutil sa mai spun ca pe toata durata conversatiei noastre m-a ademenit cu bomboane si caramele pe care, ca sa nu mai par anti sociala, le-am indesat prin buzunarele de la pantaloni cu o subtilitate de hot de cariera.


La scurt timp dupa asta Marele P. a venit la servici sprijinindu-se de un baston. Daca noi, colegii, am devenit ingrijorati el a parut chiar mult mai relaxat ca inainte- orice ajutor, chiar daca nu indreapta, este binevenit. S-a scuzat ca nu-l mai tin balamalele si a apelat de cateva ori la ajutorul colegilor ca sa se ridice de pe scaun. In acelasi timp, cimpoiul frigorific a fatat cu nerusinare sandwich-uri si verzituri zaharoase, ciocolata si sushi iar, la urma, o punga plina de ceva fursecuri facute de el din care, cu mandrie, a incercat sa serveasca pe toti cei prezenti. Unii n-au avut curajul sa il refuze, altii n-au avut curajul sa le manance.



No comments:

Post a Comment

Blogroll

counter