Sunday, July 16, 2017

cucilor din lumea largă


În a opta lună de sarcină m-am trezit singură. La propriu și la figurat: m-am trezit singură într-o oarecare dimineață, m-am culcat singură câteva nopți la rând, până când am început a pricepe că partenerul (și tatăl biologic) a dispărut din peisaj precum izul unei bășini dintr-o izmeană scuturată. Nu eram căsătoriți, trăiam de câteva luni într-un concubinaj chinuit, într-o garsonieră întunecoasă la un parter de bloc sumbru si urât mirositor. Condiții propice pentru o legătură sortită, din start, eșecului (mulțumescu-ți, Doamne, că așa ai făcut să fie!).
Nu aveam aproape nimic, nici adunat prin casă și nici in comun, din câte îmi mai amintesc; mie îmi plăcea să pictez, lui îi plăcea să bea. Mult. "Cu rafturile"- așa îl descriau prietenii. Mie îmi plăcea America, lui  îi plăceau jumările de porc și restaurantele în care chelnerița îți sare in poală pentru un bacșiș mai rotunjor. Și a avut destule care i-au sărit, până i-au găurit și poalele, și portofelul. 

Deci, prin luna a opta, atunci când toate gravidele normale își târâie, mândre foc, burtoaiele la cumpărături pentru pătuțuri, cărucioare și alte ustensile care vin la pachet cu noul născut, eu m-am trezit că înfrunt de una singură o realitate mohorâtă și rece, precum garsoniera în care viețuiam în vremurile respective. Individul dispăruse, și nu fără urmă- după cum am aflat, la câteva zile distanță, de la un amic de-al lui: luase drumul Germaniei, în căutare de patrupede cu covrigi in coadă. Ăia de Buzău (marcă înregistrată, după cum bine știm cu toții) nu-i mai plăceau.  Pur și simplu, atât îl dusese pe el mintea la 35 de ani: că e mișto să lași o femeie care stă să-ți nască plodul de una singură. Să meargă, în puii lui, la părinți că doar de-aia au făcut-o, nu? Ce responsabilități, ce bărbăție, ce vorbe-s astea?!
La vreo trei zile de la evaporarea dumnealui apare o altă surpriză, la fel de neplăcută: podoaba de mă-sa, o cârtiță vădană de cartier, schimbă yala garsonierei și mă lasă pe dinafară. Gravidă, fără job (fiu-său îmi ceruse să mă las de muncă garantând că va avea grijă de mine iar eu, oaia bearcă, îl crezusem), fără cărucior, pleduri, pamperși și celelalte ustensile (care vin la pachet, cum spuneam mai sus, cu noul născut) plus lăsată să dorm "la cartoane" sau sub cerul liber. Colac peste cârtiță, creatura bătrână pune zălog și pe lucrurile cumpărate de mine- și îmi amintesc și acum cât a trebuit să mă rog de ea, sta-i-ar mărul lui Adam între genunchi, să-mi dea înapoi un storcător de fructe pe care eu îl cumpărasem, cu bănuții mei, pentru copilul pe care încă îl mai purtam in pântec. Nu cred să existe ceva pe fața pământului care să mă oprească, vreodată, să o disprețuiesc. Nici ăia doi metri de pământ care, poate, îi zac pe burtă. Dar astea sunt izmene murdare pe care numai între patru ochi (sau doi, că pe ai ei i-aș scoate) se pot spăla.

Pentru ultima dată, recapitulăm: gravidă în luna a opta, fără job, fără bani, fără partener, doar cu un storcător de fructe in brațe, în pragul unui set de părinți care mă priveau cu ochii cât roata de rezervă. Mă simțeam însă, într-un mod paradoxal, liberă și fericită. Liberă pentru că scăpasem dintr-o legatură chinuitoare care mi se potrivea precum o șosetă pe post de fes. Fericită pentru că eram, cu fiecare zi, mai aproape de momentul în care îmi puteam, în sfârșit, strânge în brațe mica minune. Două ecografii nu reușiseră să mă convingă că port în pântec un băiat. Pereții băii din garsoniera mucegaioasă erau plini de fotografii cu fetițe blonde cu ochi albaștri (citisem eu undeva că, dacă te zgâiești la chipuri de copii frumoși iese și-al tău la fel). Știam că va fi o fetiță și mai știam un lucru: că va fi doar a mea și ca asta îi va fi de ajuns, cu orice preț va trebui să plătesc pe lumea asta.
Eliberată și fericită, în apartamentul mic al părinților mei am început a trage la mașină căciulițe de bebeluși, păturici și scutece. 
Cam la o lună distanță am născut. Greu și, din nou, singură. Îmi amintesc cum am plecat, pe la vreo 10 seara, spre maternitate (tata, Dumnezeu să-l ierte, a condus Dacioara noastră galbenă), cum m-au internat pe la miez de noapte, m-au ras din picioare cu o lamă știrbă (n-o fi fost nici nouă că, deh! nu le-am dat cu banul pe sub nas și nici nu mă aștepta nimeni prin vreun hol de maternitate ca să aibă de cine se teme sau, măcar, feri), cum m-au făcut uitată pe un pat tare și m-au lăsat să mă chinui într-o naștere primitivă, naturală și brutală ca cele trăite de oamenii peșterilor. Îmi mai aruncau, din când în când, din pragul ușii, câte un "mai taci dracului din gură, că ai speriat tot orașul", după care își legănau șoldurile obosite către camera de gardă de unde te lua de nas mirosul de cafea. Dr. Doboș, șeful maternității pe atunci (fie-i țărâna ușoară, totuși) m-a asistat la naștere și a și semnat pentru asta. M-a asistat, zic, la fel de mult cât a făcut-o și paznicul maternității: cu alte cuvinte a dormit ca porcul.
Pe la ora la care se schimbă turele, vreo 6 dimineața, atunci când mirosul cafelei din camera de gardă atingea apogeul, o amărâtă de femeie de serviciu s-a apucat să spele dușumelele, la doi pași de mine, neimpresionată de răcnetele mele. Îmi amintesc că îi ceream într-una să îmi aducă un cuțit, ca să mă tai singură și să scap odată de durere- iar ea spăla, placidă, dușumeaua... Când s-a întors către mine și m-a privit i-am văzut dintr-o dată ochii ieșindu-i din orbite. A strigat după moașă: "veniți repede, că naște asta!"
M-au suit, numai ele știu cum, pe masă. Țin minte că, în minutul în care fetița mea a ieșit la iveală am simțit cum fața mi s-a dezlipit de craniu, a sărit la un metru în aer după care a aterizat la loc. Iar următorul lucru a fost o meduză pe care mi-au lipit-o de buze și porunca moașei: "na, pupă-i curu', ai o fetiță!"
Am iubit-o, din momentul ăla, nu așa cum iubești rodul dragostei, al acelui frumos sentiment consumat între doi oameni- am iubit-o cu forța cu care unul singur trebuie să țină loc de doi. Chiar mai mult de atât. Adusesem pe lume pe cea care urma a-mi arăta rostul meu. 

În tot acest timp personajul în jurul căruia se învârte povestirea de față nu a fost de găsit. Dispărut, așadar, într-o misiune cel putin dubioasă. 
Cu doar câteva zile înainte de creștinarea copilei mele mă trezesc însă cu un telefon. Vorbindu-mi de parcă ne desparțisem de doar câteva ore (și, chiar și atunci, în bune condiții), individul (așa îl numea tata) m-a întrebat, mieros: "ce avem, guriță?". La mai bine de două luni de la dispariția în ceață devenise, vezi Doamne, curios precum sunt țăranii când li se ridică cloșca de pe ouă. I-am răspuns că eu am o fată iar el, evident, nu are nimic.
Cu insistența și dibăcia unui păianjen a câștigat însă, în doar câteva zile, încrederea alor mei. "Copilul are nevoie de tată", "e bine să fie amândoi părinții la botez", "lasă-l să-și recunoască fata, nu se știe niciodată în viață"- au fost câteva din argumentele stupide care mi-au închis mie gura și au deschis-o pe a lui. Atunci am înțeles, odată pentru totdeauna, că decât degeaba- mai bine deloc!
A mai zăbovit, o scurtă bucată de timp, prin apartamentul alor mei de parcă bieții oameni i-ar fi fost datori cu ceva. Se întorsese de pe unde îl dusese soarta fără niciun rost și fără nicio explicație. Și, ca un bonus trist,  fără rușine.
Când am închis ușa în urma lui am știut că este pentru totdeauna. 
Instanța i-a stabilit o pensie alimentară de mizerie, bazându-se pe faptul că s-a prezentat drept șomer și având în grijă alți doi copii (doi baieți, despre care știam, cu două femei diferite). A trimis vreo două cecuri, a mai cumpărat vreo 3-4 pachete de biscuiți pentru fată, după care s-a făcut liniște.


La doi ani distanță a apărut adevăratul tată al copilului meu- cel care a crescut-o ca și cum i-ar fi purtat genele, cu dragoste, sacrificii și necondiționat. Cam prin aceeași perioadă l-am reântălnit pe "individ"- era pe undeva pe la sfârșit de an iar el părea că nu mai este același. Mi-a îngânat o scuză vis-a-vis de mizeria aia de pensie alimentară și, ca umilința să fie deplină, mi-a gâdilat cutia milei cu povestea că el și unul din băieții pe care-i avea (și care, din câte am ințeles, stătea la el) au mâncat doar cartofi de Crăciun. O istorie pe care n-am ințeles-o decât dintr-un anumit punct de vedere- și anume acela că îmi cerea să îmi fie mai multă milă de copilul alteia decât de copilul meu. 

21 de ani de zile au trecut, iată. Ani în care nu am primit niciun leu, nicio felicitare de ziua fetei, niciun telefon. Numele ăla măzgălit pe certificatul de naștere ne-a costat însă averi și camioane de nervi. Nu am știut că un cuc uman nu poate fi decăzut ușor din drepturile părintești. Că, deși nu participă cu absolut nimic la creșterea copilului, are un cuvânt de spus în luarea unor decizii extrem de importante. Un nume inutil pe o foaie de hârtie care schimbă destine, de cele mai multe ori.


21 de ani de zile mai târziu fata mea se trezește cu o cerere de prietenie pe Facebook. Un nume strâmb, incomplet- dar care, cu oarecare conexiuni, ne duce cu mintea la…individ. Fără fotografie, fără “salut! eu sunt cutare!”, fără nimic! O cerere seacă, apoi un Like idiotic unei poze în care sunt eu cu ea și Vegas-ul pe fundal. Copila, încercând să afle mai multe, îi pune o întrebare cheie: “cine ești?”
Simplu- și, totuși, atât de complicat. Cine ești, cum te definești ca om și/sau ca personaj în relația pe care ai fi putut să o ai cu ea?
CINE ești?
Răspunsul a venit la fel de idiotic ca gestul lui de a mă lăsa singură, acum 21 de ani: “intenția mea nu a fost să deranjez, multă baftă”


Cucilor umani din lumea asta largă: stați cu capul plecat. În fața femeilor pe care le-ați lăsat să înfrunte singure o realitate dură și să se lupte cât pentru doi. Femeile astea (pe care, în nemernicia voastră, le-ați dispretuit și poate încă o mai faceți) au demonstrat că au de două ori mai multă bărbăție decât ați avea voi vreodată. Plecați-vă, de asemenea, capul în fața bărbaților care v-au crescut copiii, plecați-l așa cum ar face un Chihuahua în fața unui leu. Nu le ajungeți nici până la jumătatea cozii, deși lătrați  mult și tare. Și mai plecați o dată capul- în fața copiilor pe care i-ați abandonat (înainte sau după naștere). Copiii ăștia sunt cei mai duri judecători ai vieții voastre, ai sensului vostru. Existența lor trebuie să vă aducă, într-un final, la concluzia că sunteți degeaba- și că mai bine ar fi deloc! Varianta de rezolvare a acestui deloc vă aparține.

Blogroll


counter