Sunday, July 16, 2017

cucilor din lumea larga

In a opta luna de sarcina m-am trezit singura. La propriu si la figurat: m-am trezit singura intr-o oarecare dimineata, m-am culcat singura cateva nopti la rand, pana cand am inceput a pricepe ca partenerul (si tatal biologic) a disparut din peisaj precum izul unei basini dintr-o izmeana scuturata. Nu eram casatoriti, traiam de cateva luni intr-un concubinaj chinuit, intr-o garsoniera intunecoasa la un parter de bloc sumbru si urat mirositor. Conditii propice pentru o legatura sortita, din start, esecului (multumescu-ti, Doamne, ca asa ai facut sa fie!).
Nu aveam aproape nimic, nici adunat prin casa si nici in comun, din cate imi mai amintesc; mie imi placea sa pictez, lui ii placea sa bea. Mult. "Cu rafturile"- asa il descriau prietenii. Mie imi placea America, lui  ii placeau jumarile de porc si restaurantele in care chelnerita iti sare in poala pentru un bacsis mai rotunjor. Si a avut destule care i-au sarit, pana i-au gaurit si poalele, si portofelul. 

Deci, prin luna a opta, atunci cand toate gravidele normale isi taraie, mandre, burtoaiele la cumparaturi pentru patuturi, carucioare si alte ustensile care vin la pachet cu noul nascut, eu m-am trezit ca infrunt de una singura o realitate mohorata si rece, precum garsoniera in care vietuiam in vremurile respective. Individul disparuse, si nu fara urma- dupa cum am aflat, la cateva zile distanta, de la un amic de-al lui: luase drumul Germaniei, in cautare de patrupede cu covrigi in coada. Aia de Buzau (marca inregistrata, dupa cum bine stim cu totii) nu-i mai placeau.  Pur si simplu, atat il dusese pe el mintea la 35 de ani: ca e misto sa lasi o femeie care sta sa-ti nasca plodul de una singura. Sa mearga, in puii lui, la parinti ca doar de-aia au facut-o, nu? Ce responsabilitati, ce barbatie, ce vorbe-s astea?!
La vreo trei zile de la evaporarea dumnealui apare o alta surpriza: podoaba de ma-sa, o cartita vadana de cartier, schimba yala garsonierei si ma lasa pe dinafara. Gravida, fara job (fiu-sau imi ceruse sa ma las de munca garantand ca va avea grija de mine iar eu, oaia bearca, il crezusem), fara carucior, pleduri, pampersi si celelalte ustensile (care vin la pachet, cum spuneam mai sus, cu noul nascut) plus lasata sa dorm "la cartoane" sau sub cerul liber. Colac peste cartita, pune zalog si pe lucrurile cumparate de mine- si imi amintesc si acum cat a trebuit sa ma rog de ea, sta-i-ar marul lui Adam intre genunchi, sa-mi dea inapoi un storcator de fructe pe care eu il luasem, din banutii mei, pentru copilul pe care inca il mai purtam in pantec. Nu cred sa existe ceva pe fata pamantului care sa ma opreasca, vreodata, sa o dispretuiesc. Nici aia doi metri de pamant care, poate, ii zac pe burta. Dar astea sunt izmene murdare pe care numai intre patru ochi (sau doi, ca pe ai ei i-as scoate) se pot spala.

Pentru ultima data, recapitulam: gravida in luna a opta, fara job, fara bani, fara partener, doar cu un storcator de fructe in brate, in pragul unui set de parinti care ma priveau cu ochii cat roata de rezerva. Ma simteam insa, intr-un mod paradoxal, libera si fericita. Libera pentru ca scapasem dintr-o legatura chinuitoare care mi se potrivea precum o soseta pe post de fes. Fericita pentru ca eram, cu fiecare zi, mai aproape de momentul in care imi puteam, in sfarsit, strange in brate mica minune. Doua ecografii nu reusisera sa ma convinga ca port in pantec un baiat. Peretii baii din garsoniera mucegaioasa erau plini de fotografii cu fetite blonde cu ochi albastri (citisem eu undeva ca, daca te zgaiesti la chipuri de copii frumosi iese si-al tau la fel). Stiam ca va fi o fetita si mai stiam un lucru: ca va fi doar a mea si ca asta ii va fi de ajuns, cu orice pret va trebui sa platesc pe lumea asta.
Eliberata si fericita, in apartamentul mic al parintilor mei am inceput a trage la masina caciulite de bebelusi, paturici si scutece. 
Cam la o luna distanta am nascut. Greu, si din nou singura. Imi amintesc cum am plecat, pe la vreo 10 seara, spre maternitate (tata, Dumnezeu sa-l ierte, a condus Dacioara noastra galbena), cum m-au internat pe la miez de noapte, m-au ras din picioare cu o lama stirba (ca, deh! nu le-am dat cu banul pe sub nas si nici nu ma astepta nimeni prin vreun hol de maternitate ca sa aiba de cine se teme sau, macar, feri), cum m-au facut uitata pe un pat tare si m-au lasat sa ma chinui intr-o nastere primitiva, naturala si brutala ca cele traite de oamenii pesterilor. Imi mai aruncau, din cand in cand, din pragul usii cate un "mai taci dracului din gura, ca ai speriat tot orasul", dupa care isi leganau soldurile obosite catre camera de garda de unde te lua de nas mirosul de cafea. Dr. Dobos, seful maternitatii pe atunci (fie-i tarana usoara, totusi) m-a asistat la nastere si a semnat pentru asta. M-a asistat, zic, la fel de mult cat a facut-o si paznicul maternitatii: adica a dormit ca porcul.
Pe la ora la care se schimba turele, vreo 6 dimineata, atunci cand mirosul cafelei din camera de garda atingea apogeul, o amarata de femeie de serviciu s-a apucat sa spele dusumelele, la doi pasi de mine, neimpresionata de racnetele mele. Imi amintesc ca ceream intr-una un cutit, ca sa ma tai singura si sa scap odata de durere- iar ea spala, placida, dusumeaua. Cand s-a intors catre mine si m-a privit i-am vazut dintr-o data ochii iesindu-i din orbite. A iesit strigand dupa moasa: "veniti repede, ca naste asta!"
M-au suit, numai ele stiu cum, pe masa. Tin minte ca, in minutul in care fetita mea a iesit la iveala am simtit cum fata mi s-a dezlipit de craniu, a sarit la un metru in aer dupa care a aterizat la loc. Iar urmatorul lucru a fost o meduza pe care mi-au lipit-o de buze si porunca moasei: "na, pupa-i curu', ai o fetita!"
Am iubit-o, din momentul ala, nu asa cum iubesti rodul dragostei, al acelui frumos sentiment consumat intre doi oameni- am iubit-o cu forta cu care unul singur trebuie sa tina loc de doi. Chiar mai mult de atat. Adusesem pe lume pe cea care urma a-mi arata rostul meu. 

In tot acest timp personajul in jurul caruia se invarte povestirea de fata nu a fost de gasit. Disparut, asadar, intr-o misiune cel putin dubioasa. 
Cu doar cateva zile inainte de crestinarea copilei mele ma trezesc insa cu un telefon. Vorbindu-mi de parca ne despartisem de doar cateva ore (si, chiar si atunci, in bune conditii), individul (asa il numea tata) m-a intrebat, mieros: "ce avem, gurita?". La mai bine de doua luni de la disparitia in ceata devenise, vezi Doamne, curios precum sunt taranii cand li se ridica closca de pe oua. I-am raspuns ca eu am o fata iar el, evident, nu are nimic.
Cu insistenta si dibacia unui arahnidoid a castigat insa, in doar cateva zile, increderea alor mei. "Copilul are nevoie de tata", "e bine sa fie amandoi parintii la botez", "lasa-l sa-si recunoasca fata, nu se stie niciodata in viata"- au fost careva din argumentele stupide care mi-au inchis mie gura si i-au deschis-o pe a lui. Atunci am inteles, odata pentru totdeauna, ca decat degeaba- mai bine deloc!
A mai zabovit, o scurta bucata de timp, prin apartamentul alor mei de parca bietii oameni i-ar fi fost datori cu ceva. Se intorsese de pe unde fusese dus fara niciun rost si fara nicio explicatie. Si, automat,  fara rusine.
Cand am inchis usa in urma lui am stiut ca este pentru totdeauna. 
Instanta i-a stabilit o pensie alimentara de mizerie, bazandu-se pe faptul ca s-a prezentat drept somer si avand in grija alti doi copii (doi baieti, despre care stiam, cu doua femei diferite). A trimis vreo doua cecuri, a mai cumparat vreo 3-4 pachete de biscuiti pentru fata, dupa care s-a facut liniste.


La doi ani distanta a aparut adevaratul tata al copilului meu- cel care a crescut-o ca si cum i-ar fi purtat genele, cu dragoste, sacrificii si neconditionat. Cam prin aceeasi perioada l-am reintalnit pe "individ"- era pe undeva pe la sfarsit  de an iar el parea ca nu mai este acelasi. Mi-a inganat o scuza vis-a-vis de mizeria aia de pensie alimentara si, ca umilinta sa fie deplina, mi-a gadilat cutia milei cu povestea ca el si unul din baietii pe care-i avea (si care, din cate am inteles, statea la el) au mancat doar cartofi de Craciun. O istorie pe care n-am inteles-o decat dintr-un anumit punct de vedere- si anume acela ca imi cerea sa imi fie mai multa mila de copilul alteia decat de copilul meu. 

21 de ani de zile au trecut, iata. Ani in care nu am primit niciun leu, nicio felicitare de ziua fetei, niciun telefon. Numele ala mazgalit pe certificatul de nastere ne-a costat insa averi si camioane de nervi. Nu am stiut ca un cuc uman nu poate fi decazut usor din drepturile parintesti. Ca, desi nu participa cu absolut nimic la cresterea copilului, are un cuvant de spus in luarea unor decizii extrem de importante. Un nume inutil pe o foaie de hartie care schimba destine, de cele mai multe ori.


21 de ani de zile mai tarziu fata mea se trezeste cu o cerere de prietenie pe Facebook. Un nume stramb, incomplet- dar care, cu oarecare conexiuni, ne duce cu mintea la…individ. Fara fotografie, fara “salut! eu sunt cutare!”, fara nimic! O cerere seaca, apoi un Like idiotic unei poze in care sunt eu cu ea si Vegas-ul pe fundal. Copila, incercand sa afle mai multe, ii pune o intrebare cheie: “cine esti?”
Simplu- si, totusi, atat de complicat. Cine esti, cum te definesti ca om si/sau ca personaj in relatia pe care ai fi putut sa o ai cu ea?
CINE esti?
Raspunsul a venit la fel de idiotic ca gestul lui de a ma lasa singura, acum 21 de ani: “intentia mea nu a fost sa deranjez, multa bafta”


Cucilor umani din lumea asta larga: stati cu capul plecat. In fata femeilor pe care le-ati lasat sa infrunte singure o realitate dura si sa se lupte cat pentru doi. Femeile astea (pe care, in nemernicia voastra, le-ati dispretuit) au demonstrat ca au de doua ori mai multa barbatie decat ati avea voi vreodata. Plecati-va, de asemenea, capul in fata barbatilor care v-au crescut copiii, plecati-l asa cum ar face un Chihuahua in fata unui leu. Nu le ajungeti nici pana la jumatatea cozii, desi latrati mai mult si mai tare. Si mai plecati o data capul- in fata copiilor pe care i-ati abandonat (inainte sau dupa nastere). Copiii astia sunt cei mai duri judecatori ai vietii voastre, ai sensului vostru. Existenta lor trebuie sa va aduca, intr-un final, la concluzia ca sunteti degeaba- si ca mai bine ar fi deloc! Varianta de rezolvare va apartine.



2 comments:

  1. In-cre-di-bil!
    Dincolo de asta, culoarea din "scrisurile" tale rivalizează cu cea din tablouri!
    ...și in-cre-di-bil cum ai reușit prin culoare să faci mai digerabile (poate chiar și pentru tine, pentru voi) etape poate prea întunecoase pentru oricare dintre noi, oamenii!
    Viață frumoasă!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Iti multumesc, om bun, si-ti doresc, din inima, asemenea!!

      Delete

Blogroll


counter