Wednesday, January 24, 2018

bube, zgaibe si basici

Cand eram copil si mi se intampla sa ma lovesc si sa ma pricopsesc cu vreo buba care, mai apoi, facea coaja, asteptam sa vina timpul sa pot s-o racai cu unghiile cu aceeasi nerabdare cu care deschideam cadourile de sub pomul de iarna (nu de Craciun, ca asa era pe vremea aia).
De cele mai multe ori buba, dedesubt, nu era complet vindecata si ruperea cojii nu insemna decat durere gratuita, inutila, urmata de invariabilele pareri de rau. Hai, pana la urma cred ca fiecare dintre cei care se ratacesc pe aici si citesc scrierea mea au trecut prin asta si stiu exact la ce ma refer, dupa cum stiu si cum e sa faci bilute din muci sau sa-ti scoti izmenele din dos cand crezi ca nimeni nu se uita...

Au trecut anii, se zice ca m-am maturizat si nu mai racai in bube. Nu in cele fizice. S-a inventat internetul, a adus cu el o gramada de lucruri (bune, rele) si, pe langa ele, ne-a umplut si de alt soi de zgaibe. Am inceput, de exemplu, sa dam peste oameni care ne-au fost odata dragi (sau dimpotriva), peste fosti prieteni, dusmani, cunostinte sau neamuri- cu care, pana atunci, nu ne intalneam decat la vreo nunta, botez sau inmormantare. Cert e ca bine ne-a mai fost cand nu stiam ce face unchiul X, vecinul Y sau fostul coleg de scoala, Z! Cand ne intalneam eram, automat, numai lapte si miere toti si nu strecuram prin strunga dintilor decat ce ne convenea sa afle ceilalti. Toata lumea se despartea fericita, barfele si mancatoriile de cur erau subtirele si se pierdeau usor in vartejul grijilor noastre de zi cu zi. Un telefon de ziua lu' cutare, de onomastica, o felicitare trimisa prin posta de Craciun sau de Paste...si cam atat. Prea mult si asta, cateodata.

Nu si cu aparitia internetului. Pe masura ce ne-am familiarizat cu el fiecare dintre noi a-nceput a-si expune taraba cu zarzavaturi. Ia de coalea o cerere de prietenie, trimite-mi si mie una ca sa nu raman in urma, poftim un Like- cu conditia sa imi dai si tu mie unul la schimb. Nu te-am placut niciodata dar s-ar putea sa mai avem nevoie unul de altul, ia de coalea un comentariu zemos in care, daca nu te uiti cu atentie, iti arunc si bila de muci. Stiu ca nu ma suferi, dar nu fii neam de traista- daca ma calci pe bataturi te dau si eu in gat ca iti scoti cu doua degete izmenele dintre buci atunci cand crezi ca nu te vede nimeni.

Cam asa vad eu treaba. M-am suparat de atatea ori, mi-am propus sa uit de Facebook, Instagram, alte etc-uri de-astea...Mi-am luat bile de muci intre ochi de la oameni pe care, pot s-o spun pe sleau, nu dau doi bani. Si ei au stiut asta dintotdeauna. Si-au scos itarii din dosuri in ochii mei o gramada- si, recunosc, de fiecare data a fost numai vina mea: aceea ca nu le-am ars un sut in respectivul dos pana sa faca ei prima miscare. Si poate merita sa precizez ca toate dezamagirile au venit din tara de bastina, niciodata de la oamenii din tara adoptiva. Pentru ca aici pe nimeni nu intereseaza de nimeni in murdarul amanunt si, totusi, fiecare isi gaseste timp sa intrebe, sincer chiar, de sanatate pe celalalt. 
Mi-am luat-o, asadar, de la oameni de tinichea pe care, de cele mai multe ori, i-am cunoscut personal si-n care, poate, chiar am avut incredere la un moment dat. Sau chiar i-am placut intr-atat incat sa-i consider prieteni.
In ultimii cativa ani (nu multi, pentru ca nu mi-a venit complet mintea la cap, inca) am inceput sa realizez ca e mai sanatos sa nu mai dau atentie la toate basicile care ma mananca, oricat de tentata as fi sa ma scarpin- pentru ca nu fac altceva decat sa le raspandesc. Sa nu mai rup toate cojile de pe zgaibe ci sa le las sa pice ele singure, atunci cand le vine vremea. Am inceput sa ma simt mai bine ne-dand atentie celor care nu au altceva mai bun de facut cu viata lor decat sa imi dea ei atentie, mie. Am remarcat ca asta e tot ce alimenteaza, pana la urma, nimicnicia. Ca un netrebnic nu capata curaj decat daca altii il fac sa creada ca e bun de ceva. Am urmarit, de la distanta, cateva cazuri demne de electrosocuri. M-a mai umflat si rasul, din cand in cand, dar de cele mai multe ori m-am infuriat- mai mult pe mine, pentru ca le dau atentie si, voluntar, ii fac sa se simta importanti. Pana la urma, nu sunt ei, nimicii, de vina- ci noi, pentru ca le dam mereu coaja la o parte si le masuram puroiul. Dupa care ne miram de ce nu se vindeca odata..?!




No comments:

Post a Comment

Note: Only a member of this blog may post a comment.