Saturday, March 31, 2018

eternul si stupefiantul internet


       M-am lasat de tutun dupa un numar de ani egal cu cei la care incepusem sa il trag in piept. Asa, dintr-o data m-am lasat, fara de “asta e ultimul pachet” sau de “o fac de la intai ale lunii viitoare”. A trecut de atunci ceva vreme si pot sa jur ca niciodata nu am mai simtit nevoia sa aprind vreo tigara, dimpotriva: am ajuns sa le detest mirosul (pe care, mai nou, il simt de la distante astronomice).  
    Cam prin perioada in care am decis sa ma las de fumat m-am captusit cu o alta meteahna (cui pe cui se scoate, vorba aia): social media. La inceput a fost Mirc-ul, apoi Messengeru’, apoi forumurile, apoi Skype-ul...apoi Facebook-ul, Instagram-ul si Twitter-ul. Le-am incercat pe toate, asa cum am incercat si tigarile (cu sau fara filtru, lungi, scurte, mentolate sau nu).

     De pe urma fumatului m-am ales cu o mica avere aruncata pe geam si cu regretul ca n-am avut minte si discernamant, atunci cand ar fi trebuit. Dau vina pe tinerete, pe anturaj, pe mine, pe ceilalti- se gasesc oricand tapi ispasitori. De pe urma folosirii site-urilor de socializare m-am ales cu o armata de dusmani si cu o sila imensa vis-a-vis de prosteala asta generala. Caci cum altcumva ai putea sa numesti scremutul de a parea mai tanar, mai destept si mai bogat decat ceilalti? 

     Niciunul nu se vaita, online, ca are probleme financiare, drame in casnicie, ca a ramas impotent, ca a intrat in bufeurile menopauzei, ca-i cresc dioptriile anual, ca ii fac zile fripte copiii, ca neamurile il mananca de dos, ca i-au aparut riduri si floace albe, ca a facut pietre la rinichi, ca-si cheltuie banii la jocuri de noroc sau ca bea si alocatia copiilor. Toti sunt frumosi, toti au vorbele la ei, toti sunt prietenosi cu tine cata vreme ii aplauzi pentru ceea ce se lauda a fi si, mai ales, cata vreme esti cu macar un deget mai jos decat ei. Printre ei si cativa care scriu, picteaza, danseaza, canta, gatesc, fac teatru sau film, care au, asadar, un scop cat de cat definit si o prezenta cat de cat justificata, online.

     Paginile personale, complet neinteresante, sunt “Bășici goale care pocnesc inutil într-un bîlci unde oamenii cască ochii cu urechile înfundate” (REBREANU).

    Naravul internetului, aidoma puturosului obicei al fumatului, este usor de dobandit si greu de lepadat. Incepi timid, cu cateva prietenii de duzina (neamuri, prieteni, colegi de scoala sau de serviciu) si ajungi sa nu mai stii pe cine numesti “amic” virtual (vecini de scara, prietenii prietenilor, mecanicul la care faci schimbul de ulei sau coafeza care-ti cioparteste bretonul cel mai pe sufletul tau).

   Absolut toata lumea cu care vii in contact are pagina virtuala. Si absolut toata lumea arata bine si se prezinta perfect, tot virtual. O vitrina de cofetarie cu dulciuri perfecte, o amestecatura de tonuri zaharoase. In final, o dependenta urmata de diabet. 

    La cate unii se infiripa, pe parcurs, dorinta de a “se trata”, la altii-nu. Unii se lasa dintr-o data, aleg sa abandoneze spatiul virtual fara de “asta va fi ultima postare” sau “inchid pagina de la intai ale lunii viitoare”. Altii nu reusesc sa o faca niciodata.

   Sunt indivizi care deschid internetul ocazional, si sunt altii care pentru asta ajung sa traiasca, parca- dupa cum sunt pufaitori de ocazie si tutunari care aprind tigara de la tigara.

   Sunt oameni care aleg cu grija pe cine urmaresc online iar la polul opus sunt cei care aduna mii de necunoscuti drept “prieteni”- aceeasi diferenta pe care o vezi intre cei care fumeaza tigari scumpe si cei care isi umfla bojocii cu mahoarca fara filtru. 

   Pana acum cred ca m-am lasat de Facebook, Instagram si alte chestii de genul asta de vreo 4-5 ori. Cu tutunul, remarc, mi-a fost mult mai usor...


No comments:

Post a Comment

Note: Only a member of this blog may post a comment.