la umbra cuvintelor

Good news from the kitchen

2012-02-17T04:48:00.000-08:00

http://sparker08.blogspot.com/2011/10/good-news-from-kitchen.html

materie umana-11

2012-02-16T06:25:00.000-08:00

C. are o tresa in plus pe umar, in comparatie cu mine, si una in minus- raportat la altii "mai mari". In ierarhia gradelor, deci, imi este superioara atat in ce priveste zorzoanele uniformei, cat si valoarea cecului bi-saptamanal. Doar cand vine vorba de varsta ma simt oarecum incuiata pentru ca nu stiu cati ani sa-i pun in carca- umbla ca la 40 dar arata ca in pragul pensiei. De multe ori o compar cu o ruda amarata de la tara, o femeie care toata viata ei a stiut numai munca, munca si iar munca, un chip chinuit de soare si niciodata rasfatat de iruri femeiesti. Lui C. i s-a strans pielea fetei ca in creturile unui balon care scapa aer-in santuri groase, adanci, si-n niste talpi de gasca pe care niciun tratament cosmetic, oricat ar fi el de radical, nu le mai poate indrepta. Nu se machiaza, parul nu si-l vopseste. Banuiesc ca nici uniforma noua nu a mai comandat de ani de zile (cu toate ca nu ar costa-o nimic) pentru ca, in tot ceea ce poarta, culorile nu mai sunt ceea ce ar trebui sa fie: albastrul puternic s-a transformat intr-un azuriu obosit iar bleumarinul bate, jenant, intr-un gri-sobolan.

Printre atributiunile ei de semi-sef C. o are si pe cea de organizator, de planificator de tura- conform unor grafice numai de ea intelese ar trebui sa "ne rotim" unii pe altii la intervale regulate de timp. Lucru care nu se intampla decat pe petecul ala amarat de hartie pe care "semi-sefa" il plimba printre noi si printre pasageri, intr-un mers smucit, nervoso-paranoid, o zi intreaga.

"Unde-i cutare? l-ai vazut pe cutare? cine trebuia sa-l schimbe pe cutare? si unde-i cutare care trebuia sa-l schimbe pe cutare??"- intrebari la care ei i se strepezesc dintii si i se subtiaza buzele iar noua ni se ridica doar umerii.

Debandada culmineaza cu iurese de 5-10 minute in care C. schimba pozitiile tuturor, trimite pe cutare-1 in locul lui cutare-2, pe cutare-3 in locul lui cutare-15...si tot asa, pana cand, fara sa ne dam seama cum, ajungem toti in acelasi loc din care, in urma cu cateva minute, tocmai am plecat. Noi o privim cu indignare si repros, ea ne-ar strange de gat- o armonie totala a unui loc de munca ideal, deci.

In general, nimeni nu spune nimanui nimic. In particular, ne-am jupui unii pe altii. Tot in general, C. nu face observatii directe, nu starneste confruntari, nu cere marturii clare de la vreunul dintre noi. In particular insa, ori de cate ori prinde vreo oaie ratacita de turma o trage deoparte si incepe a-i strecura in ureche naduful, intr-o lipsa de mimica a fetei care ma nauceste, efectiv: cum dracu' o fi reusind muierea asta sa vorbeasca fara sa-si miste buzele alea subtiri si uscate?? Niciun rid de pe fata nu i se misca, jur, nici ochii nu-i clipesc in cap. In secundele in care-si toarna otravurile nu vezi nimic dubios pe chipu-i, auzi doar un mumbling-bumbling, o bolboroseala intepata, din cand in cand, de cate un cuvant interzis urechilor sensibile. Intotdeauna sunt nemultumiri legate de persoane fata de care, in mod direct, ochi in ochi, nu are nimic de obiectat...

Ieri, in plina desfasurare a propriei activitati, m-am trezit cu C. mestecandu-si nemultumirea la un pas de mine. Grozav!- mi-am spus, incercand sa-mi pastrez cumpatul si rabdarea, caci banuiam ce va urma.

Contrar asteptarilor insa, nu a fost vorba despre disecarea unui coleg anume- C. avea alte off-uri.

"Spune-mi ce crezi"- au inceput a se strecura vorbele printre buzele alea care imi dau imaginea unui buzunar vorbitor- "fac o treaba buna sau nu?"

Am ramas socata. Mi s-ar fi parut mai usor de raspuns la intrebarea "a fi sau a nu fi?". Cum adica daca face o treaba buna? Logic ca nu, pana si ambientul a remarcat asta...

Am zambit.

"Are you serious??"- s-a strepezit ea mai tare, punandu-si o mana in sold. De data asta am putut chiar vedea cum i se misca buzele. "Nu crezi ca fac o treaba buna?"

"N-am spus asta"

"Atunci?"

"Well...cred ca problema este in alta parte"

"Deci spui ca este o problema...ca nu-mi fac treaba cum trebuie"

"Nu, nu e vorba de tine, ci de lipsa de comunicare"- am intors-o eu ca la Ploiesti (ca la Chicago nu stiu cum se face treaba asta).

"Comunicare? ce comunicare? eu cred ca comunic destul"

"Comunici, dar nu cu cine trebuie si cand trebuie"

"Nu pot sa cred...deci si tu crezi ca am o problema..."

"Well...cred ca toti avem cate una"- am incheiat.

"...deci fac o treaba buna sau nu?"

"Ce vrei sa auzi de la mine?- i-am zambit, parca cu gura altuia.

"O incurajare, ceva. Vreau sa te aud zicandu-mi ca ma descurc, ca fac treaba buna".

"Faci, atunci. Faci treaba buna"

S-a intors pe calcaie, cu buzunarul vorbelor sleit intr-o expresie de multumire care m-a facut sa icnesc.

Dragobete, Valentine's...

2012-02-14T06:47:00.001-08:00

N-am nimic impotriva lui Valentine's Day. Nu ma isterizez pentru ca este sarbatorita in Romania in locul Dragobetelui- asta deoarece nu-mi amintesc ca, in ultimii 40 de ani cel putin, sa fi stiut pe cineva care ofera flori sau inimioare de ciocolata asortate la vreun inel de logodna de ziua fiului Babei Dochia (http://en.wikipedia.org/wiki/Dragobete). Dintre cei care plang de ciuda ca am pupat in dos americanii si sarbatoarea asta a lor as fi curioasa sa aflu cati au idee, fara a deschide Wikipedia, ca mine, cand este Dragobetele mai exact..? Nu gasesc,intr-adevar, rostul romanului care se imbraca in costum de Halloween si petrece in noaptea de 31 octombrie...dar asta este o cu totul alta poveste pentru o cu totul alta pagina de blog.
Eu indragesc Valentine's Day- asa cum tot la inima am Ziua Mamei (o sarbatoresc atat in varianta romaneasca, 8 Martie, cat si in cea americana, a doua duminica a lunii Mai), Ziua Tatalui (a treia duminica din Iunie), ori vechea Zi a Copilului din 1 Iunie- caci pentru mine adolescenta de fiica-mea ramane tot un copil, nu stiu altii cum sunt...

Celebrarea Dragostei imi este aproape de suflet. Orice imi aminteste ca trebuie sa opresc, cateodata, timpul in loc si, printre calcule zilnice si socoteli nemiloase, sa imi intorc fata si inima catre cei care imi sunt dragi- mi se pare ca TREBUIE sa mi se intample.
Unii spun ca nu ai nevoie de o zi incercuita in calendar pentru a sarbatori dragostea, ca, atunci cand iubesti, fiecare moment in sine este festiv. Poate ca suna bine-dar sunt numai baliverne, asta cred eu. De cele mai multe ori uitam, in vartejul asta al existentei, ca mai avem parinti, copii, iubiti...uitam de noi insine, ne consumam intr-un iures nedrept dar caruia nu ne putem impotrivi- ca "asa e viata". Uitam ca imbatranim, ca cei care ne-au plasmuit se duc si ca odraslele noastre au, la randul lor, copii. Nu avem voie, in schimb, sa uitam sa ne platim datoriile sau sa ne potrivim ceasul pentru a doua zi (care o mai apuca) pentru a merge la munca. Ne bucuram ca idiotii ca vine fiecare weekend, uitand ca el incheie, de fapt, o alta saptamana din viata noastra si din cea a celor dragi noua. Ca inca un fir de nisip din clepsidra s-a scurs.
Uitam sa spunem "te iubesc", sa ne pupam de "noapte buna" sau sa ne strangem in brate cu aceeasi pasiune pe care, atunci cand ne-am indragostit, am crezut ca nu o vom pierde niciodata sau ca nu vom avea nevoie de vreo zi incercuita in calendar pentru a ne aminti de ea...

din putul gandirii- 2

2012-02-09T07:59:00.000-08:00

Mi-am petrecut toata dimineata cautand, sortand, injurand, razand, citind, dand cu flitul la ce nu e de citit si asa mai departe... Am inceput curatenia de primavara in blog- odata cu treaba asta am pierdut o sumedenie de link-uri utile si, pentru ca nu incep munca la ore subtiri, am incercat sa recuperez cat am putut din aceste pagube.
Unele nume (prea putine insa) le-am regasit usor; altele- inca le mai caut.
Sarind tot asa, dintr-un blog intr-altul, rasfoind gandurile unor oameni mai mult sau mai putin cunoscuti, m-au cuprins tot felul de senzatii ciudate. Una dintre ele a fost ca noi astia care detinem jurnale virtuale ne cam pierdem timpul aiurea. Daca ne place viata pe care o avem ar trebui sa uitam naibii de statul cu ochii zgaiti in monitor si...s-o traim, nu? Si-asa e scurta. Mie imi place grozav a mea, sincera sa fiu. Si atunci la ce ma mai apuc sa mai povestesc de una, de alta? cui ii pasa si la ce-mi slujeste mie treaba asta? pe cine ar trebui sa intereseze unde ne-am plimbat, ce am vazut si cat de tare ne-a scuturat la maruntaie calatoria in sine? cate feluri de mancare am gatit sau cate lumanari a avut nepoata pe tort, anul asta?

Am deschis o sumedenie de bloguri- multe dintre ele frumoase si demne de luat la intrebari- insa am realizat ca, din toate, nu am citit decat ultimele scriituri publicate. N-am timp si nici chef sa merg cu rasfoitul pana la inceputurile lor (multe dateaza de prin 2008- 2009) si nici nu mi se pare cu rost si de actualitate treaba asta. Cu siguranta acelasi lucru se intampla si cu blogul meu, si cu blogul tau (intr-un fel, mi s-ar parea ceva ciudat daca vreun individ si-ar sacrifica timpul pentru a citi tot ce am scris din prima zi si pana astazi). Si atunci la ce am pierdut noi atatea zile din anii din urma asternand pe pagini virtuale ganduri, sentimente, bucurii si tristeti..? De ce nu am consumat tot acest timp alaturi de cei dragi sau facand ceva cu adevarat de folos noua insine? Sute de post-uri din anii trecuti sunt precum hartiile mototolite, aruncate la cos- stau aliniate, cuminti, in arhive pe care nici noi insine nu le mai deschidem sa le mai scuturam de praf, daramite altii?
Unii se scuza ca "nu au mai avut timp in ultima vreme sa scrie nimic pe blog", altii "promit ca o vor face, cat de curand". Imi vine sa zambesc- nimanui nu-i pasa, cu adevarat, daca peste un blog se aseaza colbul. Exista alte zeci, sute, poate chiar mii. Unii pleaca in vacante de amorul fotografiilor pe care le vor posta la intoarcere, potrivesc retina aparatului doar in functie de "cat de bine da pe pagina blogului", uitand sa se bucure de momentul respectiv din viata lor si numai a lor. Unii dau in vileag sentimente de ura, altii de dragoste- ca si cum ei insisi le-ar re-inventa. Lumea nu se opreste in loc pentru nimeni, viata nu asteapta pe niciunul. Peste blogurile noastre se aseaza praful ca peste biblioteci pline de carti dragi, este adevarat- dar pe care, odata citite, din ce in ce mai putini le vor mai rasfoi...

materie umana-10

2012-02-07T06:34:00.000-08:00

Oamenii rai sunt urati- a mai observat cineva treaba asta?

Indiferent de cum au fost sculptati la origini de catre mama Natura, de ce fizionomie au avut in bagajul initial, pe parcursul timpului rautatea le demoleaza orice urma de caldura, de calm sau de frumos.

Lucrez acum cu o aratare de vreo douazeci si ceva de ani, o blondina-alburie de vreun metru si jumatate dar cu un tupeu si-un cinism peste cota de avarie. Caustica, sarcastica si agresiva verbal, pare a musca si atunci cand paseste, mandibula i-a incalecat maxilarul intr-o expresie care te face sa dai inapoi pana apuca sa-si caste dintii iar sprancenele i s-au unit intr-un "V" permanent, neiertator. Asa crede ea ca se impune, probabil. Este adevarat ca, intr-un anume fel, ii si iese figura- aproape toti o ocolim si am stropi-o, la o adica, cu apa sfintita ca sa vedem daca sfaraie.

Rautatea, invidia cronica, egoismul, toate uraciunile astea sufletesti lasa urme. Un om alcatuit frumos din punct de vedere fizic poate deveni un monstru- la fel de bine cum unul pocit iti poate cuceri inima prin bunatate si blandete.

materie umana- 9

2012-02-01T06:19:00.000-08:00

Autobuzul se misca greoi prin noaptea de afara- nu e foarte tarziu dar se insereaza inca la ore "subtiri". Ca intr-o culme a ironiei, desi ma grabesc grozav prindem toate semafoarele rosii.

Inauntru suntem numai vreo 4 angajati si soferita- o femeie apriga, barbatoasa, care incaleca si stapaneste roata cea mare a volanului cu dexteritatea si usurinta cu care alte femei impletesc fulare sau mesteca in cratita. Miracolul penumaticului o face sa salte in scaun mai mult si mai des decat noua, pasagerilor, ne este permis.
Femeia povesteste ceva- i se adreseaza exclusiv unui tip masiv, de culoare, care a ocupat scaunele din fata. Inteleg ca este vorba despre o vacanta reusita, despre cat de nice este sa-ti faci cumparaturile nu stiu unde (si ma duce gandul, ascultand-o, la cat de prosti suntem cand aruncam banii pe fereastra doar asa, de amorul shoppingului...dupa care ma razgandesc si-mi suier in barba ca doar o amarata de viata avem, poate are dreptate si muierea asta cand spune ce spune).
Inteleg, dincolo de hurducaiala dihaniei care ne poarta in burta ei, ca vacanta povestitoarei a meritat toti banii-dupa care aud cum il intreaba pe individul insurubat in primul rand de scaune daca a fost vreodata intr-o pestera. Grasul se face ca nu aude bine: a cave?
Da!- ii raspunde femeia- ai intrat vreodata intr-una?
Pesterile nu sunt locurile alea pline de lilieci or something?- i se tuguie glasul individului intr-o mirare amestecata cu spaima nedisimulata.
Ba da!- ii raspunde barbatoasa.
No, man...-suiera tipul, clatinand din cap- nu imi trebuie mie asa ceva!
Soferitei i se zguduie umerii lati de ras.
Liliecii zboara numai noaptea- zice ea. De-aia trebuie sa vizitezi pesterile pe timpul zilei...
There's no difference!- sare ca ars rotunjorul. Noapte, zi- inauntru e tot intuneric...right?!- si se intoarce catre noi, incercand sa prinda cateva priviri aprobatoare, sa traga, cum ar veni, majoritatea de partea lui. Din nefericire singura cu care face contact vizual sunt eu- si pentru ca trebuie sa dau, din politete, un semn de viata imi fac, precum condamnatul la moarte, un calcul rapid si decisiv: el imi este coleg de breasla deci nu ma pot pune de-a-ndaratelea; individa pare pare de doua ori mai lata-n umeri ca mine si, in plus, de ea depinde cand si cum ajung sa-mi recuperez masina din parcare in fiecare zi...colac peste pupaza, ii simt privirea in retrovizoare, asa ca decid: ridic din umeri a paguba si a nestiinta si toata lumea e fericita. Inclusiv liliecii.

am sunat sa spun ca....

2012-01-27T08:02:00.000-08:00

Urasc sa-mi folosesc zilele "de boala"- dar alta metoda mai eficienta de a chiuli de la munca nu am descoperit nici eu si nici firma la care lucrez, pana acum.

Inca dinainte de a pune mana pe telefon mi se aseaza o galusca cat mingea de tenis in gat si aproape ca nu mai trebuie sa simulez o voce slaba, ogarjita, ostoita...In general dau vina pe cate o raceala la stomac (motivatia asta merge ca unsa de fiecare data, nimeni nu vrea sa te vada venind la serviciu cu punga de hartie intr-o mana sau cu sulul igienic intr-alta) si, arareori, pe cate un nerv ciupit la coloana. De fiecare data mi se raspunde calm, degajat, intr-o dispozitie de "alaturi de tine in clipele astea grele" totala- iar asta ma face sa ma simt prost, pe undeva, de parca m-ar impunge-n coaste adevarul si m-ar trage de urechi constiinta, atata cata mai e.

Ultima data cand am facut treaba asta nu mi-a pornit masina- un Cadillac vechi dar al naibii de incapatanat sa faca fata situatiei, dupa care si acuma plang, cu toate ca a meritat din plin sa-i pun cruce si sa-l fac uitat (drept dovada...). Partea cea mai incomoda a problemei a constituit-o faptul ca mai aveam doar o ora pana sa intru in tura, imbracata regulamentar, cu pachetul in geanta frigorifica si cu cheile zgranganind a neputinta in fata garajului. Dupa o serie completa de Dumnezei si sfinti americani (ca suna mai bine, la suparare) am decis sa apelez numarul rusinii, simuland un atac violent de gripa stomacala de, cred, si aluia cu care am vorbit i-a fost teama sa nu ma auda oticnind, printre explicatii....

"OK, a incheiat individul de la birouri, sper sa te faci bine curand!"

"Multumesc!"- am suierat, obosit...-desi ma indoiesc: cand stii ca ai dreptul la zile de betesug prost ai fi sa nu gusti, macar din cand in cand, din dulceata chiulului?!

Din putul gandirii

2012-01-25T08:13:00.000-08:00

Cateodata cuget in locuri in care altii fac orice altceva numai asta- a chibzui, a gandi, a sta pe ganduri- NU fac...

Unul din locurile in care mi se oglindeste soarta lumii, a omului in general, este toaleta aeroportului. De cate ori ma inchid intre cei patru pereti metalici ce delimiteaza o intimitate precara ma simt mai putin fiinta si mai mult obiect al societatii. Falfai prin aer palma, deasupra closetului, si el isi trage un strat nou, virgin, de folie protectoare- semn ca ideile ce-mi vor veni in minte vor zburda pe teren fertil si neumblat de altii. Ochiul magic stie exact cand trebuie sa declanseze apa, sulul de hartie igienica trage singur semnale de alarma atunci cand trebuie inlocuit, robinetul are senzor, uscatorul de maini- la fel....Peste tot si toate insa- VOCEA: metalica, rigida, asexuata. Voce care iti invadeaza nestingherita efemera intimitate, amintindu-ti ca nu esti decat o larva,o insecta dintr-un enorm musuroi, ingaduita sa vietuiasca ceva mai mult de cateva ore sau zile. Dincolo de mesajele transmise de ea- in esenta de bun simt si cu oarecare folosinta, ca de exemplu unde sa-ti parchezi masina si unde-nu sau cati mililitri de parfum poti incarca in bagaje- VOCEA te scurma precum un burghiu in moalele capului, te inunda de pretutindeni, te stapaneste, iti clateste chiar, cu spor, cativa neuroni.

De fiecare data cand o aud imi amintesc de filmele SF- de care intotdeauna am fugit precum Aghiuta de tamaie pentru ca infatiseaza, dupa parerea mea, o lume a gri-ului absolut, o societate-musuroi perfecta (cea in care traim acum este doar in stadiul de gradinita-grupa mare), un univers in care toti se imbraca in aceeasi poleiala, se misca identic, respira prin tuburi si se hranesc cu pastile. Toti se nasc- precum insectele- doar pentru a munci, a intretine marele musuroi si, eventual, a procrea.

Daca stai bine sa te gandesti- fie ca o faci in toaleta aeroportului, fie in alta parte- cam asta-i motivul pentru care vietuim: din momentul in care invatam sa facem la olita suntem aruncati in sistemul de robotizare, scoliti, indoctrinati, speriati de legi si ametiti cu ideea de libertate (care libertate este ingradita de adineauri pomenitele legi, deci numai libertate nu este); la varsta la care sufletul si corpul ne-ar cere numai dragoste si distractie suntem impinsi in linia intai a insectelor muncitoare, ni se vantura pe sub nas nesiguranta zilei de maine si ni se inoculeaza cosmaruri legate de lipsa banilor din cont. Iar in momentul in care ne epuizam si nu vrem decat sa tragem pe dreapta si sa nu ne mai pese de nimic suntem impinsi, frumusel, catre buza prapastiei, cu un bot de pensie si cu un bilet de voie in mana, catre o lume pe care, teoretic, avem timp sa o vedem si sa ne bucuram de ea...practic- nu ne mai arde de asa ceva.

2012-01-20T05:05:00.000-08:00

Cine are părinti, pe pământ nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinti, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinti? Mai au dânsii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii

[Adrian Paunescu, "Repetabila Povara"]

Otrava noastra cea de toate zilele...

2012-01-17T05:51:00.000-08:00

Intr-un efort- dragut, de aplaudat cu buricele degetelor dealtfel- de a depasi cu gratie varsta senectutii, de a trai nu mult- ci foarte mult si nu sanatos- ci exemplar de sanatos, unii nascocesc un nou om sau se re-inventeaza chiar pe ei insisi. Resping eticheta de animal carnivor pe care le-a dat-o natura, mesteca seminte si radacini, nu mai beau cafea, nu mai consuma nicio picatura de alcool si, mai mult decat oricand, dau din picioare prin parcuri cu asa determinare de parca ar fugi de moarte. De fapt, asta si fac.

Imi place inocenta asta. Ma distreaza chiar.Si eu sunt atenta la ce si cat mananc- in limitele impuse de bunul simt, inca treaz. Nu pot sa inteleg insa cum de unii cred cu tarie ca intr-un bazin cu apa murdara, toxica, statuta- in care ne balacim cu totii, unii facand pluta a "lasa-ma-sa-te-las" iar altii dand febril din aripi a "miscarea-i-sanatate"- intr-o hazna ca asta, spuneam (caci atat a mai ramas din amarata asta de planeta-muma) am putea sa ne mai salvam singuri ciugulind seminte si ierburi crude...

Iesim din casa sa "luam o gura de aer"- aer poluat, murdar, otravitor (http://www.nrdc.org/air/default.asp).
Stam in casa, la cald si bine- ne prajim ca puricii-n salteaua care arde mocnit, fara sa stim (http://en.wikipedia.org/wiki/Radon)
Ne spunem ca ploaia e buna, ajuta la agricultura-si uitam cat de veninoasa este ea, de la o vreme (http://en.wikipedia.org/wiki/Acid_rain)
Ok, renuntam la carne si trecem pe raw, vegan si alte maruntisuri de-astea- dar ne-a trecut vreo clipa prin cap sa aflam cat de pure, de nevinovate sunt grauntele, verdeturile sau ierburile alese ca unica sursa de hrana..?
( http://en.wikipedia.org/wiki/Food_irradiation)
Am matusi care bat la poarta sutei de ani fara ca o data in viata lor sa fi alergat o suta de metri. Si-au baut si cafea, si-au ciugulit si cate o cinzeaca. Strabunica (Dumnezeu Sa-i odihneasca oasele) nu se aseza la masa fara inaintasul paharel de tuica. Nu mai stiu cu cati ani depasise pragul celor 90...si, Slava Cerului, i-au placut si a mancat tot felul de vietati care i s-au odihnit, la un moment dat, in farfurie. Da! dar in urma cu 50, 60, 90 si mai bine de ani nu existau celulare, ploi acide, teste chimice si nucleare, deseuri radioactive- oricum,nu in proportiile zilelor noastre.
Deci: mai facem noi primavara cu cate o samanta..?!

materie umana- 9

2011-12-03T16:42:00.000-08:00

Pe T. l-am crezut, pentru o vreme, a fi om in regula. Asta s-a intamplat undeva pe la inceputurile relatiei noastre de colegialitate- nu-i verificasem inca toate mecanismele, nu stiam ce scartaie, ce partaie sau ce e iesit deja din uz.

T. are 50 de ani, o atitudine oarecum pedanta si un burdihan demn de respectul betivilor profesionisti. Tuns proaspat si mereu la dunga- nimic de comentat- cu un ac de cravata ce mi-a starnit invidia si pofta, in acelasi timp, de a-mi spanzura banii pe unul la fel, T. emana de la mare distanta izul unui celibat reusit, amestecat cu duhoarea mahoarcei de dimineata. E divortat de vreo cativa ani buni. Logic- nu din vina lui, doar se prezinta drept un nene bun de pus la buba. E singur de tot atata amar de vreme. Asta nu stiu cat mai este de logic, dar este, macar, de bun simt- individului nu-i plac, dupa cum mi-a marturisit, gainile ouatoare mai batrane de 30 de ani, nicidecum cele din acelasi leat cu el si cu atat mai putin cele flescaite de menopauza. I se infoaie coama doar la puicutele tinere, alea care de-abia au invatat sa cante "cotcodac"- eventual, ma scuzati, daca s-ar putea sa le invete chiar el sa piuie n-ar fi cu suparare...Intrata deja cu un picior in categoria celor care mai scapa cate un ou doar asa, din intamplare sau din fatalitate, m-am iritat cand mi-a povestit ce pretentii are. In timp insa am realizat ca nu merita sa-mi zgaltai neuronii din cauza asta- omul are ceva scurt-circuite la mansarda si cateva becuri lipsa...Am invatat insa sa-l ignor ascultandu-l si bataind a incuviintare.
In dimineata zilei de astazi totul a decurs conform graficului din ultimele 7-8 luni: prezenta completa la apel, cafele aburinde si barfe de pe marginea terenului. Cu vreun sfert de ora inaintea startului oficial l-am vazut pe T. venind glont inspre mine. Am incercat un nevinovat joc de glezne prin cateva intrebari de rutina, ca la fiecare inceput de zi, si-am primit in schimb o reactie care m-a paralizat pentru cateva secunde: lui T. ii jucau ochii in lacrimi iar tremuratul barbiei nu-mi dadea de inteles nimic bun...L-am agatat de-o aripa si l-am impins catre prima sala de asteptare, ferindu-l (dintr-un impuls de bun simt) de ochii si limbile ascutite ale colegilor. N-a ripostat- dimpotriva: s-a inmuiat precum o soseta de lana uitata in ploaie si a inceput a depana...
"D., sunt cel mai mare idiot!"
A fost de-ajuns sa-l intreb de ce (desi, sincer, aveam in schema cateva raspunsuri valide) si am primit, intr-o amestecatura de emotii, tremuraturi, lacrimi, ochi injectati si muci trasi fara spor inapoi, pe barnau, cateva explicatii- si alea ambigue: ca el are 50 si ea e tanara, ca a simtit ca il place dar ca tare il mai face sa sufere, ca ieri i-a zambit dar ca azi a fugit de el ca de gaia, ca ce se face el cand vom schimba turele si ne vom imprastia care incotro..?!
Am ramas blocata ca la o extractie dentara: fata despre care pomenea, colega cu noi, e cu doar cativa ani mai mare decat fiica-mea! Nu numai ca ar fi putut, nefericitul, sa-i fie tata- dar ar fi fost chiar indreptatit sa si joace la nunta ei (pe post de socru mic, cu oarecare ingaduiala unchi, var cu tac'su, frate de-al mamei sau alte maruntisuri de genul asta)...
La final a dat cu productia nazala in fasole si a concluzionat: "cred ca sunt indragostit de ea!"
Am replicat, cu o greata pitita cu greu sub masca compasiunii: "bineinteles ca esti! acuma insa trebuie sa-ti revii!"
"De ce spui asta?"- mi-a pus el stop, cu ochii bulbucati intr-o expresie tampa de vitel caruia tocmai i-ai explicat ca trebuie sa-l faci pastrama.
"...pentru ca intram in tura in mai putin de 5 minute"- am replicat, dandu-mi palme imaginare. Ce naiba m-a facut sa cred, chiar si pentru o scurta perioada de timp, ca am de-a face cu o fiinta rationala..?!

materie umana-8

2011-11-25T14:37:00.000-08:00

Suisurile si coborasurile relatiei mele de prietenie cu L. (in ultimele 7 luni de parteneriat in munca) nu le-as putea numara pe degetele de la maini si de la picioare- pentru ca nu mi-ar ajunge. Ar trebui sa mai inchiriez cateva membre de prin imprejurimi...Ne-am inteles perfect, am ras si-am lacrimat din aceleasi motive- sau ne-am ignorat reciproc, fiecare manata de indiferente sau animozitati ale caror explicatii nu ne-am pierdut timpul, niciuna dintre noi, incercand sa le deslusim (stiind, probabil, ca in decurs de cateva ore sau zile vor disparea, oricum).

Maruntica, cu gesturi de pitulice si par enervant de matasos, chiar si amaraciunea si-o astupa sub un zambet oarecum ciudat, fortat si placut in acelasi timp. Primul lucru pe care l-am aflat despre ea e ca s-a luptat cu cancerul. Atat de cutremuratoare mi s-a parut starea aceasta de lucruri incat nu am mai intrebat unde, cum si pentru cat timp. Dimineata de dimineata ne-am intalnit pe acelasi rand de scaune, in asteptarea intrarii in tura- eu cu o cafea aburind intr-o mana, ea cu barfe amuzante si cu o stare de spirit care m-a facut sa regret pasele de negativism prin care trec fara a fi cu adevarat indreptatita, uneori. Vreme de 7 luni am simtit-o mai aproape de mine decat oricare alt coleg- iar ea m-a imbratisat de cateva ori, multumindu-mi pentru prietenie...
Intr-una din diminetile trecute am gasit-o abatuta. Am intrebat-o ce face si mi-a raspuns, cu acelasi zambet ciudat, trist si placut in acelasi timp: "Mor!"
Starea mea de soc i-a parut a fi, probabil, o expresie de suspiciune, de indoiala- asa ca a continuat: "Da, D, mor. Cancerul mi-a cuprins si plamanul stang, mi-au facut analize si au decis ca tratamentul nu mai da rezultate..."
............................................
De Thanksgiving L. a gatit un curcan de 10 kile, a facut 5 placinte de dovleac si a incaltat pantofi cu toc. A fost la biserica, a cantat si si-a incantat copiii cu o prezenta plina de optimism, ca de fiecare data...
Tot de Thanksgiving A. (personaj descris in "materie umana-4") a mancat un sandwich de la S***, nici ala cu curcan. Sanatos tun si in putere, A. a decis ca sarbatorile nu au niciun haz si ca a fi optimist este o idiotenie si o pierdere de vreme...

materie umana-7

2011-11-18T16:20:00.000-08:00

Cand am fost anul acesta in tara am revazut pe Tanta. Aceeasi Tanta de acum 3, 5, 8, 15 ani in urma. Daca pana acum am dat nas in nas cu ea pe strada, la magazin sau la matusa-mea la cafea, anul asta ne-a adunat soarta pe terenul ei- mai precis, la biserica. Eu- ajunsa acolo precum fulgul de nea in mijlocul unei luni de vara; ea- insurubata precum clanta la usa lacasului de cult: pe veci, pururea si-amin!
Tanta e femeia bisericii si nu se sfieste s-o arate: bolboroseste in gusa baticului toata slujba, cap-coada. N-a invatat ea la scoala poezii, n-a citit pe clasici si nu stie nici cu ce se mananca gramatica- dar la inganat predica si la batut cruci il intrece la mustata chiar si pe popa. Din cand in cand si-ntr-un ritm numai de ea stiut, degetele stranse ating o tinta imaginara undeva, in varful testei, apoi coboara vertiginos catre varful tarlicilor si catre covoarele de iuta...imprastie mirosul de tamaie naucitor ca la sfarsit sa taie aerul dreapta-stanga cu o precizie si-o viteza de te arde invidia pe mate, nu altceva! Semnul crucii facut de Tanta ii cuprinde nu numai intreaga anatomie- ci si varful baticului, umbra, iar la final talpa sosonilor.
La marturisirea pacatelor carnetul de bun crestin al Tantei nu prezinta niciodata note proaste sau- Doamne- Feri!!- corigente. Femeia e mai curata decat lacrima de gugustiuc- si cred ca si popa cade prada autocriticii dupa o sedinta cu ea. Tanta n-are pacate, domnule! Are doar o muma batrana si bolnava pe undeva, printr-o margine de tara, de care nu are nici timp si nici placere sa se ingrijeasca (are mainile prea ocupate cu desenatul crucilor in aer si, in pauze, cu astupatul gurii clevetitoare). De muma-sa vede o amarata care, din cand in cand, o suna sa i se planga de lipsa banilor sau a pampersilor pentru batrana. "Pune-i si tu numai unul pe zi!"- i-a poruncit Tanta..."ca doar, cat am fost copil, i-a dat bucata mai mare intotodeauna lu' frate-meu!"
...

materie umana-6

2011-09-28T14:40:00.000-07:00

Femeile sunt cele mai nesabuite si mai razbunatoare la volan.
Toaletele de dama sunt mai murdare decat cele barbatesti.
Barfa femeilor este mai vulgara si mai subiectiva decat cea a sexului opus.
Femeile se plang, se impotrivesc si reactioneaza mai agresiv decat barbatii atunci cand trebuie sa se supuna unor reguli generale.
"Sexul frumos" este, din punctul meu de vedere, o descriere aberanta.
.......................
Astazi am avut de-a face cu un specimen revoltat din rasa muiereasca: o tipa uscata si la trup si- cu siguranta- si la minte, un fel de starpitura batrana cu talente cremuite si smacuite.
N-am inteles de ce nu i-a placut body scanner-ul si cu atat mai putin n-am priceput de ce n-a optat pentru perchezitie, in defavoarea "satanicului" aparat. Probabil pentru ca prima varianta- credea ea- o umplea de radiatii, iar a doua- ar fi umplut-o de blestemele si de ocara (oprite in barba) ale ofiteresei care ar fi trebuit s-o ia la jumulit.
M-am pomenit, asadar, cu naparlita batrana (avea, in fact, in jurul a vreo 50 de ani dar imi face placere sa o numesc asa) fata in fata. N-am putut sa-i zambesc, in minutele de asteptare, pentru ca acreala figurii ei mi-a impietrit orice intentie de amabilitate. Nu e nici prima de acest gen- nu va fi nici ultima.

Am inceput sa-i explic sumarele proceduri care vor urma- nimic iesit din comun, nimic care sa figureze drept atentat la pudoare. Am intrebat-o, dupa manual, daca are zone dureroase la atingere sau implanturi medicale...Mi-a raspuns, labartandu-si bratele ca pe niste crengi uscate, intr-o pozitie de abandon total: "Nu ma doare nimic, doar ca sunt la ciclu si trebuie sa fac pipi!". Logic ca in tot timpul asta ochii i-au fluturat peste cap.
"Asta este un lucru pe care cu siguranta nu trebuia sa-l stiu, i-am raspuns! Multumesc insa ca m-ai facut partasa! (am ridicat vocea deajuns cat sa ma fac auzita de multimea care astepta la rand) doar toti pasagerii care vor zbura cu tine in acelasi avion trebuie sa stie ca tie, madam, ti-a venit ciclul si ca trebuie sa faci pipi...NU?!"

materie umana-5

2011-09-27T18:25:00.000-07:00

Pe Alfredo l-am cunoscut in urma cu mai bine de doi ani- pe undeva prin perioada in care cautam, sortam si alegeam case. A fost primul vecin cu care ne-am imprietenit, pe care l-am iscodit cu privire la calitatea locurilor si a a oamenilor din jur si caruia, e drept, i-am cerut ajutorul ori de cate ori am avut de mutat ceva mai greu DIN sau IN noul camin.
Pe vremea aceea Alfredo lucra intr-un mediu toxic, intr-un domeniu care si acum mi-e cam strain, din multe puncte de vedere. Stiu doar ca era ceva legat de hale industriale, podele acrilice si alte bazdaganii de genul asta. O meserie care ii cerea, in timp, un abonament la medicul oncolog. Patronul- un italian strans la punga precum gura fara dinti- ii furniza echipamentul de protectie doar in ziua in care se anunta controlul...probabil constient de faptul ca lipsa unor documente legale ii opreste pe multi nevoiasi de la a ridica pretentii sau a pune intrebari incomode.
Il vedeam, adeseori, pe Alfredo trecand spre casa, prin dreptul ferestrei mele- mergea ca si cum l-ar fi apasat o mare responsabilitate, careia nu stia cum sa-i faca fata. Sau poate ca stia, dar nu avea cum. Ne-am imprietenit si mai mult, ne-a povestit si mai multe: cum nu doarme, noaptea, de grija zilei de maine, cum cateodata se abtine el de la mancare pentru a-i pune fetitei (unicul copil) ceva in farfurie...Ne-am gandit ca ii este greu (nevasta, o femeie tanara insa lipsita de orice fel de ambitie, parea a nu-i fi de mare ajutor in toata aceasta zbatere). I-am invelit cu atentia noastra, le-am dat, chiar, cate ceva din putinul care ne prisosea. In vara trecuta spinarea lui Alfredo s-a incovoiat si mai tare: a ramas fara slujba. Aproape in fiecare zi am incercat sa-i abatem calea si sa-i indreptam gandurile dinspre orizonturile cele mai negre. "Lasa, ii spuneam, ca va fi bine". "Da"- ne raspundea, si-i citeam in ochi si-n glas neincrederea.
Am incercat sa-i gasim noi ceva- insa mai sus pomenita lui lipsa de acte ne-a legat de maini si de picioare.
Timpul a trecut, peisajul a ramas oarecum acelasi pentru cateva luni bune: o spinare garbovita si o pereche de ochi blegiti, incercanati, cerand atentie in trecerea prin dreptul ferestrei.
In primavara acestui an unul din nenumaratii cumnati pe care-i are i-a intins mai mult decat o mana de ajutor: i-a facut rost de-o slujba intr-un loc in care chiar si un detinator de drept legal de munca se chinuie sa intre. Alfredo este, mai nou, controlor de calitate! In saptamanile imediat urmatoare magicului eveniment spinarea lui a inceput, ca prin minune, sa se indrepte. Singurul lucru de care s-a plans, in vremea aceea de inceput, a fost faptul ca trebuie sa-si foloseasca capul, nu mainile- lucru cu care nu a fost niciodata obisnuit.

Transformarea a fost continua si nu s-a oprit inca: mai nou, trecerea prin dreptul ferestrei noastre a devenit un fel de sprint voios. Alfredo nu pare a mai avea timp de barfe sau de povesti- este mereu preocupat, pornind din tivul gentii frigorifice si terminand cu tivul de la sosetele-neaparat-Puma. Si, ca o lovitura fatala, pe nasul lui a aparut o pereche de ochelari pe care nu l-am vazut sa-i poarte decat atunci cand se intoarce de la servici. Poate ca sunt rea, dar il banuiesc ca sunt lipsiti de dioptrii...numai, asa, de impresie.

materie umana-4

2011-09-02T15:45:00.000-07:00

A. este tipul omului caruia ii ploua tot timpul in casa. Caruia viata i se pare un fel de corvoada zilnica, un soi de silnicie.
A. nu stie sa zambeasca- rareori i se aliniaza dintii in cate un rictus iar multora dintre noi- colegii lui- ni se pare treaba asta mai mult decat dureroasa. Fericirea pare sa-i provoace crampe. Dragostea, pentru A., este o absurda pierdere de vreme. Prietenii sunt fiinte de care Dumnezeu l-a ferit in cei 38 de ani de viata, iar dusmanii sunt etichete atarnate de gatul a tot ce misca in jurul-i.
A. merge repezit, cu capul infipt intre umeri si privirea pironita intr-un punct fix, undeva la un metru-doi de varful pantofilor.Ocoleste orice contact vizual, nu saluta si nici nu-i place sa fie salutat- gestul i se pare, probabil, o intentie nejusificata, criminala, de a te imprieteni. Una din colege i-a suras intr-o dimineata- un gest reflex, starnit de natura meserie. I-a raspuns, sec: "eu nu iti zambesc, nu am nici un motiv sa o fac!". Lui i s-a strepezit fata, femeii- i s-a acrit intreaga zi...
Zilele libere si le petrece incuiat in casa, alaturi de un motan. In fapt, mi s-a destainuit ca nu are motive sa-si ia libere pentru ca nu are ce face cu ele. Nu are unde merge, nu are cu cine sau de ce merge. "Slava Domnului"- mi-a zis intr-o zi- "ca nu sunt casatorit si nu duc grija familiei!". I-am raspuns ca eu ii multumesc Celui de Sus ca mi-a dat bucuria unui camin. M-a privit ca pe un paianjen- l-am privit ca pe un gandac.

dor

2011-08-26T18:31:00.000-07:00

Mi-e dor de calm, nepasare si liniste. Mi-e dor de ulite, de urme de copite lasate in praful drumului, mi-e dor de fantani, de dealuri, de tot ce inseamna padure fara turisti. Imi lasa gura apa dupa o mancare taraneasca facuta pe plita de afara. Mi-e dor de neamuri de care alte neamuri nu vor macar sa-si aduca aminte- pentru ca sunt oameni prea simpli pentru complicatele vremuri pe care le traim. Mi-e dor de-o casa carpita cu balegar, de un beci care miroase a umed si de un umbrar strajuit de o viță salbatica. Mi-e dor de tot ceea ce, pentru altii, inseamna vechi, linistit, impacat cu sine si cu lumea din jur.

...Astazi am stat de vorba cu un grec- ofiter, ca si mine. L-am intrebat daca a lasat in urma- acolo, in locul din care s-a rupt- o casuta alba, cu ferestre albastre. Mi-a raspuns ca da. L-am intrebat daca ii plac caprele- si mi-a raspuns ca a avut cateva, pana sa vina aici. I-am mai rascolit amintirile cu una, cu alta...si, la final, am realizat (o data in plus) ca viata simpla este prea costisitoare pentru gustul vremurilor actuale. Pacat. Poate cel mai mare pacat....

la umbra dorului

2011-06-28T16:21:00.000-07:00

Mi-e dor de casă, dor de casa mea,
Mi-e dor de-o casă care nu există,
Mi-o-nchipui iar, cu-o bucurie tristă,
Cu cer în cer şi-n gard cu-o fântânea.

Ea nu se află azi în nici un sat,
O rezidesc din lacrimi şi neştire,
Mi-e dor de casa mea din amintire,
Care-a plecat şi ea, când am plecat.

Bătrânii mei se află în pereţi,
Sau vitele îi calcă în copite,
Mi-e dor de casa mea pe negândite,
Mi-e dor de dorul fostei mele vieţi.

(Facatorii de Case- Adrian Paunescu)

in fiecare zi

2011-06-14T17:50:00.000-07:00

In fiecare zi a vietii mele uit ca exist. Sunt prea preocupata sa vietuiesc, sa respir, sa ma consum.
In fiecare zi a vietii mele uit ca traiesc. Omit sa-i multumesc lui Dumnezeu pentru faptul ca am fost si ca sunt- dar nu uit, ca o egoista, sa-l rog sa ma ajute sa fiu.
Ma privesc pe mine insami intr-o fotografie de acum cativa ani, cum stau relaxata, cu fata la cer si la ocean, inconjurata de viata- si doar in clipe de felul acesta imi dau seama ca am fost si sunt fericita, ca am atins, am simtit, am rascolit, am starnit, am existat (si exist) cu adevarat si, intr-un fel, atunci, in trecut...nu mi-am dat seama cand si cum s-au intamplat toate acestea, nu am inteles ca ar fi trebuit sa le simt si sa ma bucur, cu toata alcatuirea mea.
In fiecare zi a vietii mele primesc trecutul si prezentul ca pe ceva firesc.
Si tot in fiecare zi imi promit ca "de maine" voi schimba ceva- voi invata sa ma bucur ca exist. Uit insa, in toata harababura asta de ganduri, ca "maine" nu e ceva garantat, ceva ce poti surprinde intr-o fotografie, ceva real. "Maine" e un fel de promisiune de care Dumnezeu poate sa nu se tina- si nimeni nu-l poate intreba de ce.

materie umana-3

2011-06-10T16:05:00.000-07:00

La punctul de control al pasapoartelor:
-am avion peste vreo 3-4 ore, dupa ce trec de security mai pot iesi si intra din nou, fara probleme?
-da, dar sa va asigurati ca aveti cu dv. pasaportul si tichetul de calatorie
-si de cate ori pot face asta?
-de cate ori doriti. Dar de ce vreti sa iesiti?
-ca sa fumez. Nu pot sta prea mult fara tigara...
-aha, am inteles
-si mai am o problema: nu vreau sa trec prin body scanner
-am inteles. Pot sa va intreb de ce?
-nu vreau sa ma iradiez. Tin la sanatatea mea...

materie umana-2

2011-06-10T14:46:00.000-07:00

-aceasta-i geanta dv?
-da
-OK, am sa arunc o privire inauntru. Contine obiecte ascutite, fragile sau periculoase (care ma pot rani)?
-mmm...mmmm...nu cred...

materie umana-1

2011-06-09T16:09:00.000-07:00

-va rog sa va scoateti pantofii, cureaua, jachetele si tot ce aveti prin buzunare.
-tot?
-TOT
-si cureaua?
-inclusiv cureaua
-si cheile, si maruntisul?
-TOT. Asigurati-va ca buzunarele sunt complet goale

-OK...

-ati golit buzunarele?
(se pipaie peste tot)
-da
La nici 5 minute, dupa ce este ceruta perchezitia:
-aveti ceva in buzunarul de la spate, plus in cel de la piept
-da, portofelul si biletul de avion
-pai nu vi s-a spus sa goliti complet buzunarele?
-n-am stiut ca trebuie sa scot si portofelul si biletul...

tot din vechituri: "clientu' nos't- stapanu' nos't"

2011-06-04T18:42:00.000-07:00

Pe undeva, prin 2004, am avut- prin bunăvoința unui vecin sîrb care lipea pe oricine, oriunde la acea vreme- ocazia de a mă angaja într-un lanț hotelier de mare răsunet atît aici, cît și în restul lumii. Postul era unul umil- pentru mine, nu știu alții cum sunt...- dar menit să-mi rotunjească buzunarul, măcar pînă îmi găseam ceva mai bun.
Docilă, m-am prezentat, am completat cu nădejde o aplicație- despre care nu am înțeles cum poate fi măsluită atît de ușor într-o lume pe care o credeam corectă, diferită de cea din care tocmai aterizasem- și în mai puțin de o săptămînă am fost deja chemată să încep perioada de "training". Concept cu totul nou pentru mine.

Cred că grupul de noi angajați se rotunjea pe undeva pe la suma de 20- oameni care urmau să curețe, să întrețină sau să alimenteze mastodontul cu etichetă de hotel. Ne-am întîlnit cu toții acolo unde ni s-a spus, la ora la care ni s-a spus, într-un hol în care ni s-a spus- hol de unde am fost mai apoi culeși, sortați și așezați în grupuri și grămăjoare. Vreme de o săptămînă am fost purtați pe la subsol- unde duduie motoarele respectivei industrii- prin cele 28 de săli de conferință, prin cele 6 săli de bal, am fost urcați cu liftul pînă la un etaj al cărui număr nu mi-l amintesc...știu doar că mi s-a părut stupid de departe de podeaua Pămîntului...iar după fiecare vizită de acest gen am revenit, tot în spirit și organizare de copitate cu blană, în măreața sală de festivități special organizată pentru noi.
Ni s-au oferit cafele, ceaiuri fierbinți, ape plate, turte dulci și fructe feliate. Ni s-au dat pauze de ușurare nervoasă. Am fost chiar înarmați cu dosare personalizate, cu pixuri la asorte și cu broșuri la subiect- orgie intelectuală, ce vrei mai mult?!
În fiecare zi cîte un cap luminat a venit să ne prezinte- cu carioci, scheme și sublinieri pe tablă- care este politica firmei și cît de dumnezeiesc trebuie noi să o privim.
"Clientu' nost'- Stăpînu' nost' "- ni se tot spunea nouă, celor 20 și mai bine, poate, de europeni (nu toți, dar covîrșitoarea majoritate) sătui de o lozincă răsuflată și luată la sictir în propriile noastre țări...Haide, breee (ne gîndeam și chiar șușoteam între noi, în pauze) chiar așa să fie?
...Și așa a fost! Pe parcursul întregii săptămîni fiecare dintre noi a umplut dosarul cu scheme, citate; am colorat, am ridicat mîna să răspundem la întrebări, am dat teste și ni s-au dat calificative. Bașca documentarele în timpul cărora se stingea lumina-n sală ca la cinematograful "Dacia"! Cred că și procentul de adormiți era același.
...Nu-mi mai amintesc mare lucru de atunci- doar că exista o anume teorie a "castravetelui" (Give em the PICKLE) pe care instructorii săltau extaziați și penibili iar noi trebuia, instant, să părem că aderăm la întreaga idioțenie. Ne-au învățat să zîmbim chiar și cînd ne doare și ne-au învățat să ne cerem scuze dacă, cumva, cuiva nu-i place zîmbetul nostru.
========================
Mi-am amintit că am păstrat ce am scris, atunci, în paginile unui forum cu ajutorul căruia am ajuns aici, în America. Iată:

"Am sa trec peste prima zi, cea de ieri, in care vreme de ... 8 ore am avut parte de grafice, notite si o gramada de bla-bla-bla despre ce inseamna si ce presupune acest job. ... a fost o zi in care am stat frumusel jos, am servit la un moment dat si masa (gratuita, neamule, si ce masaaaaaaa! ) si am fost si platiti pentru asta (ma rog, pe hartie deocamdata, cecurile apar peste exact doua saptamani)
...ok....
Trecem la ziua a doua:
plecare la ora 7.10 cu CTA-ul (adicatelea trenul suspendat): tangaj mare, intarziere si mai mare, panica si tocuri facute zdrente cu spor in fuga catre hotel (avem alocate doar 6 minute inainte de fix si 6 dupa in care putem "ponta" sosirea, si asta presupune sa o facem deja echipati in "tinuta de scandal" ). Ajung la hotel, demolez vreo doi insi care imi zambesc pasnic, nu pun la inima, alerg pe scari, dracui de zor lacatul de la dulap care nu mi se mai deschide, scuip o injuratura si aleia de la ghiseu care se mocaie o groaza pana imi arunca uniforma, ma imbrac din mers si ... in final, la 8.02 reusesc sa bag blestematia de cartela in aparat ... clanc ! - si gata !
Aterizez in mijlocul sedintei de dimineata in care "seful" isi exprima nemultumirea si face vreo doua angajate sa lacrimeze pe ascuns. ("eee ... nu-i nimic deosebit" - imi spun). Se termina adunarea tovaraseasca, fetele se imprastie precum potarnichile. Seful ramane sa ne incurajeze pe noi, proaspetii veniti (eu, un bosniac, doua bosniace, o congoleza si o americanca de culoare): "zambiti, mai !!!! Unde este spiritul???" ("la dracu' in praznic" - imi zic, si ii arat cu mare chin un canin ...)
Instructoarea, un specimen de pitecantrop cu buza de jos cat decolteul si cu un par de plastic de cel mai prost gust, ne indruga cateva instructiuni de folosire a substantelor de curatat. Apoi ne da repede un test, sa vada daca s-a si prins ceva de noi. Ca sa nu prelungim situatia penibila, se face ca are de cautat ceva vreun sfert de ora (timp in care toate raspunsurile apar fara probleme, culmea, si toate perfect asemanatoare). Baga foile la dosar (caci, am uitat sa precizez, avem 10 zile de pregatire, in acest interval fiecaruia dintre noi i se intocmeste un dosar unde, in fiecare zi, este adaugat cate ceva despre modul in care evolueaza respectivul). La un moment dat, cu engleza de balta pe care o stiu, nu ma pot abtine si fac o remarca: "cu toate aceste hartii in Romania eram presedinte deja" - bosniacii rad pe infundate, una din fete ofteaza intr-o limba tare asemanatoare cu a noastra:"offff ... mama"
In fine, soseste momentul in care trebuie sa ni se incredinteze cate o camera sau doua, sa ne manifestam si in practica. Ne indreptam ca oile catre lift, manate de la spate de pitecantrop. Inghit in sec cand aflu ca vom urca la etajul 25, apoi imi mai revin - ne vom multumi azi doar cu etajul 12. "Subtire", imi zic. Numai ca dihania de lift nu functioneaza asa cum stiu eu - porneste si dintr-o data, simt stomacul cum se umfla in nari. Apoi, incetul cu incetul, revin la normal. In cateva secunde ajungem de la parter la etajul 12. Insfacam fiecare cate doua-trei recipiente cu substante colorate, avem manusi, carpe, totul este pregatit. Ca sa nu fim supusi unor ecuatii prea complicate instructoarea ne arata, practic, cum se face treaba bine: freaca de zor la o baie pana o vedem cu peruca aproape de varful nasului. Interesul este la cote maxime, toti cascam deja, ii ia mai bine de o ora si jumatate sa faca treaba asta - iar noi ii tot dam tarcoale, simuland un entuziasm din ce in ce mai vlaguit.
Pana sa ne apucam noi insine de treaba ne salveaza pauza de masa- in mers zglobiu ne indreptam catre sala, este momentul pe care fiecare dintre noi, indiferent de rasa sau religie, il asteapta cu nerabdare. Cu nasul in farfurii ni se pare ca nici tartorul nu mai e chiar atat de inspaimantator.

Ajungem la treaba propriu-zisa ... eeeeeeee ... aici e aici! Am uitat cum dracu' a pus aia prosoapele in baie, am uitat cum a aranjat revistele, am uitat aproape tot !! Fiecare e pe cont propriu- si da-i, si lupta ... Ne mai intalnim doar pe hol, intre doua picaturi de sudoare si o injuratura in limba materna, ca tot nu intelege nimeni, nici chiar noi intre noi. Doua ore pentru doua camere ... Suntem debusolati si facem o socoteala ieftina: cat ar trebui sa stam ca sa terminam norma zilnica de 15 camere?! Ori aritmetica noastra e defecta, ori ziua de munca in America nu are numai 8 ore!
Antropoidul vine in inspectie, cu cheile zornaind- normal, nimic nu este pus unde trebuie. Aranjeaza treaba din mers si dispare, iar noi ramanem uitandu-ne unii la altii ... noroc ca s-a facut vremea sa pontam de iesire si sa plecam spre casa.
E si maine o zi. E greu, iti vine sa-ti iei campii si sa o strigi pe mama pana la epuizare. Ma uit la fetele tuturor fetelor care au coborat din tot hotel: americance nu vad. Vad mexicance, bosniace, rusoaice, vad fete obosite si cu ochii tristi. Dar, imi place ca, o data iesite pe usa (din dos) a hotelului redevin ele insele, macar pentru cateva ore. Zambesc, rad chiar cu pofta- poate ca fiecare dintre ele stie ca tot acest efort va folosi, in final, la ceva. Sau, macar SPERA ASTA .

--------------------------------------------------------------------
Iata si cea de-a treia zi de "antrenament". O zi in care reusesc sa ajung devreme la hotel, dar pe care nu stiu cu care picior am inceput-o...sa fie stangul?
Astazi am fost data in grija unei bosniece de vreo 50 si ceva de ani,femeie cu experienta intr-ale dereticatului. Ea mi-a aratat cam cum si in ce fel se face- si mi-a aratat, nu jucarie! ei trebuie sa-i multumesc pentru faptul ca veci- pururi n-am sa beau din pahare hoteliere- buretele cu care sunt spalate "pupa" si chiuveta, si pentru cada, si buda, spre final. Viteza si "buleala" care se practica sunt demne de Cartea Recordurilor. Mandra nevoie mare, bosniaca ma pune in garda, intr-o engleza de-ti paraie urechile: "eu pot face peste 15 camere pe zi !" ("esti sarita !"- cuget, zambindu-i bovin). In speranta ca aceasta boala nu este molipsitoare purced la a o asista. Dumnezeule! zboara pernele prin camera, prosoapele stau imprastiate peste tot, in chiuveta apa fiarta scuipa peste pahare si filtru de cafea, burete de wc si alte acareturi...Balamuc mai mare decat la casele celor sariti de pe fix. Finalul este insa naucitor: in urma ei "multi vede, putini cunoaste"-curatenie luna!
Vreme de 8 ceasuri ma invart in caldare, pe langa ea, amintindu-mi ori de cate ori simt ca o iau razna, ca sunt platita pentru asta...deocamdata. Pacat ca nu pot conversa, engleza mea nu seamana deloc cu a ei, mai mult, nici nu se pupa una cu alta.
Ma rog, bine ca ne-am zambit reciproc si tovarasesc toata ziua, simuland o intelegere de zile mari.

Ok, ziua a 4-a…Inceputa cu migrene si nisip sub pleoape din cauza zapuselii de peste noapte. Astazi incepem, prin mila divina, la 9 in loc de 8- asa ca am timp si de o cafea si de o sedinta scurta cu familia. Ajung chiar cu bine si la hotel, intru si trec (ca in fiecare zi) de paznic de parca nici nu ar fi plantat acolo, ajung la garderoba unde negresele- mai nou, bune prietene cu mine- ma asteapta zambind cu o dantura supra-dimensionata. Dau sa ma schimb si aflu cu stupoare ca astazi ne putem purta propriile haine, pentru ca avem “orientation”(pentru debusolati ca mine suna bine chestia asta,ce sa zic…?). Ne indreptam catre etajul 8 unde, intr-o sala foarte dichisita, ne asteapta o tanti cu un teanc de hartii in fata si un ecran cu “diapozitive “ cultural –artistice, pe fundal. Luam loc degajati, in jurul a 3 mese rotund- ba suntem chiar indemnati sa ne servim si cu cafea sau ceai (logic, nu refuza nimeni ). Tanti incepe sa depene…si sa depene…si sa depene…despre cine este si ce inseamna *** Hotels Group, despre cine si cand a inventat chestia asta, despre maretul boss (al carui nume atat de tare m-a interesat incat de intrat nu stiu sigur daca a intrat pe vreo ureche, dar de iesit…a iesit pe amandoua), despre ce inseamna aia si ailalta… scheme, desene, notite si discutii interactive, in urma carora “istetii” sunt rasplatiti cu un snicker’s (pe care, apropos, il mananca pe loc, precum infometatii un colt de paine). Casc de zor si injur in gand momentul in care mi-am ales locul sa sed, pentru ca, deasupra mea, imi fluiera in teasta un aer ca gheata venit dintr-o gura de aerisire. Ma vad deja cu amigdalele cat pumnul si ochii cat sarmaua.
Vremea trece, gura femeii aleia toaca fara incetare, diapozitivele se succed cu viteza sporita- unde mai pui ca-i vine ideea sa ne puna si un film. Latita pe tot ecranul o fata palida incepe sa toace despre strategia de a capta clientii, despre fel si fel de bazaconii...ce sa va zic? Imi tot pun o intrebare: la ce naiba imi folosesc mie toate tampeniiile astea?? Chiar trebuie sa invat atatea chestii pentru a da cu aspiratorul sau a spala un wc???Zambetul bovin ramane insa intiparit pe figura, ne prefacem toti interesati la maxim. La pauza de masa aproape ne calcam in picioare incercand sa scapam odata dracului din puscaria aia…mancam cu ochii pe ceas si cu gandul, fiecare, in cu totul alta parte: oooff, mama..!
Ne intoarcem: teoria se schimba, ajungem chiar la un moment cu adevarat hilar, un film cu un hodorog senil care se vrea a fi o lectie de viata- individul ne explica ce inseamna sa-ti dedici viata servirii altor persoane. Cat de inaltator este acest sentiment…bla-bla-blaaa...cu exemple elocvente pentru cei care s-au limpezit deja la cerebel- si somnolente pentru ceilalti, ramasi cu o bruma de luciditate.
Diapozitivele vin si ele in ajutorul fosilei, aratand doua figurine: una,in picioare, pare a spune ceva, cealalta, aplecata in unghi drept, parca asteapta sa i se taie gatul sau sa i se insurubeze un picior in dos: unul este clientul, celalalt-usor de ghicit.
Fratilor, una peste alta si amandoua ingramadite la un loc: de la 9 dimineata pana la 17.00 am ascultat tot felul de bazaconii, poate unora li se par utile-mie, nu !! Am facut teoria chibritului cu aroma de bricheta pana la epuizare- iar maine…avem TEST !!!!!!!-asta dupa alte 7 ore de “orientation”. Adevarul este ca sunt foarte, foarte orientata in acest moment- catre:"ooooffff, mama! duce-m-as si nu m-as uita inapoi!".

--------------------------------------------------------
Cea de-a 5-a, nu? Si ultima zi de peregrinare prin locurile mai mult sau mai putin sfinte ale *** Hotel-ului…
Cu ce sa incep? Totul a fost sublim, dar incantarea a lipsit cu desavarsire. Ne-am adunat din nou pentru a ne strange si a avea de unde pleca in camera dichisita si garnisita cu tot felul de bunatati –menite sa ne faca trecerea spre Iad cat mai usoara…si am purces la a lua din nou notite si a viziona diapozitive si filme cu caracter educativ. Numai ca, de data asta, putini dintre noi s-au mai abtinut sa caste sau sa se intinda cu pofta, chiar in fata “doamnei prifisoare”. A inceput o alta parte a teoriei, menita sa ne arate noua ca, indiferent de situatie, clientul nostru este …nostru, ca atitudinea ti-o impui inca de cand calci pragul locului de munca, zambetul trebuie sa ramana infipt intre canini chiar daca (Doamne Fereste !!!!) ai mortul in casa- unde mai pui ca acest zambet afisat la servici trebuie sa mai para si sincer! Ne-au facut “furnici” in marele musuroi reprezentat de acest grup hotelier, ne-au facut giste pentru ca trebuie sa “zburam” numai in echipa. ne-au impus teoria castravetelui (da,da !!!…”give them a pickle”-cine nu ma crede sa afle singur care-i treaba cu teoria asta pe care ei o iau atat de in serios ), ne-au predat apoi Marea Teorie a Pestelui (pe care sa nu ma puna nimeni sa o descriu, sincer, eram atat de scuturata de toate aberatiile prezentate pana atunci incat mi-am permis ca, in timpul respectivei prezentari, sa dorm cu ochii deschisi larg ). Am facut apoi cunostinta cu seful de la Security- un nene aratos, nimic de comentat, dar cu un borcan de prune goldane in falci. Individul a mestecat timp de o ora si jumatate teoria lui cu privire la scari, lifturi, persoane si obiecte suspecte- totul garnisit cu o pledoarie a stingatorului de incendiu care m-a emotionat pana la lacrimi. Am dat crosetat repejor si un test, vis-a-vis de ce ne-a spus el- l-am trecut toti, ca doar ne duce mintea sa copiem. Apoi am aflat cu stupoare ca, in acel hotel, daca dai peste unul taiat la o mana (un exemplu), care sangereaza ca un porc, nu ai voie sa te atingi de el: il lasi frumusel sa moara (eventual ii aduci o perna, sa treaca in nefiinta odihnit), ii zambesti cu toti dintii (doar e client, la dracu’…merita ceva respect, chiar daca da ochii peste cap) si dai telefon la nenea cu prune in gura.
Raman socata si banuiesc ca este o gluma- la care mi se raspunde frumusel ca mana de ajutor pe care vrei sa o dai poate sa te coste un proces si cateva mii de dolari. Scumpa gluma.
Deci: vezi mortul pe coridor, ai grija sa treci de el fara sa il atingi cu un deget (sa nu iei buba si, la randul tau, sa contaminezi si pretioasa mana de lucru hoteliera) si nu faci nimic altceva decat sa suni la security, sa dai alarma…halal si ieftina omenie,ce sa zic???
Vine apoi un alt dinozaur care ne spune doua bancuri rasuflate din care noi trebuie sa tragem concluzii mai mult decat folositoare. Radem fortat, de parca in functie de cantitatea de ranjete vom primi la final prajiturele. Si ne tot uitam la ceas…
Cam asta s-a intamplat azi. Am mai facut un tur al hotelului, in special prin camerele din dos (cu care trebuie sa ne familiarizam, de!) si am dat si testul- pe care l-am trecut toti (doar nu degeaba ne antrenam la copiat de atatea zile, cum va povesteam).
Au fost 5 zile. Au trecut- sa nu ma intrebati insa ce hotarare am luat, mai ales ca de maine ar trebui sa re-incep curatenia alaturi de Suada (bosniaca cu dinti de tabla zincata).
Ce nu pot intelege insa este cum dracu’ pot crede astia ca ne arunca praf in ochi??? Imi explici mie, amarata manuitoare de maturi si ghemotoace de praf, cat de inaltator este sentimentul ca muncesti la *** Hotel, cat de frumos este sa se rasteasca un oaspete la tine si tu sa stii sa-i zambesti tamp, in continuare …si cat de bine e sa imbatranesti alaturi de aspiratorul tau si de solutia de spalat wc-uri…noblete sufleteasca, ce sa zic! numai numarul de 15 camere care te asteapta in fiecare zi sa le deretici iti albeste subit 46373 de fire de par.
Mai oamenilor, eu una mai astept, mai caut, mai incerc- pentru ca am vaga senzatie ca, dupa astea 5 zile, daca ma prind acolo…greu mai ies.
Nu stiu, s-ar putea sa ma insel. Toata cinstea si palaria jos in fata femeilor de servici din toata lumea asta, pentru ca de-abia acum am inteles cate trebuie sa indure !!!- dar pe mine iertati-ma, macar de data asta si nu ma judecati aspru, DAR:
Am trecut ieri prin dreptul unei galerii de arta si, vazand lucrarile expuse, mi-am amintit ca am si eu un vis- pe care, intre doua aspiratoare si un “ooofff…mama…” nu am cum sa-l implinesc. Si inca o precizare: sa credeti voi ca nu au avut pretentia sa ne aratam caninii si la telefon !!! Inca ne-au tinut o adevarata teorie despre zambetul pe care trebuie "sa-l auda" clientul ! Scuzati-ma, dar atata amabilitate ma doare!
Mai oamenilor, una peste alta si amandoua amestecate: eu una NU ma fac housekeeper, house attendant sau ...mama-lu'-Stefan-Cel-Mare-attendant : las locul altora, care au rabdare, ambitie, bunavointa si destui canini din care pot strange (bravo lor, tot respectul !)
(undeva, cîndva, prin 2004)
==============================

A doua rundă de spălare organizată a creierului mi s-a servit odată cu mutarea și, respectiv, schimbarea locului de muncă (cele 50 de mile străbătute zilnic depășeau cu mult puterea mea de adaptare la mediu...). Entuziasmul de început m-a făcut să cred că dau ceva bun pe altceva mult mai bun- totul pînă cînd s-a ajuns, din nou, la mult trîmbițatul training, mîndria angajatorilor și spaima ălora care incă mai dau semne de folosire rațională a mansardei.

De data aceasta ar fi trebuit să ne coacem- noi, mîna de proaspeți angajați- la un foc mai rapid, nu ni s-a alocat decît o amărîtă de zi pentru însușirea neprețuitelor idei, informații, învățăminte.
La catedră, cu o mapă plină de foi, notițe și fițuici, s-a înșurubat o tanti plăcută la port și la vorbă și oarecum alături de noi, cu sufletul măcar, în aceste clipe de o greutate covîrșitoare. Ne-a luat amprentele inteligenței prin cîteva întrebări scurte precum un joc de glezne...avem idealuri?...care sunt acestea?...care este cea mai importantă persoană din viața noastră...?
...Toți cei căsătoriți au răspuns: "copilul"- sau "copiii", după posibilități. Printre ei și eu.
Tanti ne-a zîmbit pentru că, probabil, nu eram prima serie de oi rătăcite. Nu, dragilor, nu copiii sunt cele mai importante persoane din viața voastră- voi înșivă sunteți. N-ați știut-o, n-o înțelegeți- nu-i nimic. Trebuie s-o înghițiți așa, nemestecat. Gura mare!
Cît am gîndit eu sau ceilalți cît de scrîntită la cap este tanti respectivă nu are prea mare însemnătate- cert este că, la finalul unei întregii polologhii, s-a dirijat întreaga turmă către concluzia: suntem cei mai importanți pentru noi înșine pentru că noi trebuie să atingem perfecțiunea, să devenim mulțumiți de propria persoană și, odată cu asta, să mulțumim pe cei din jur...de fapt, nu chiar pe toți, ci doar pe aceia care ne sunt clienți (customers), care ne cumpără marfa, produsele, munca și, implicit- ne plătesc salariile.
Buun...am behăit în unanimitate, ne-am limpezit de bunăvoie o parte din cerebel și am purces la a doua serie de îndobitociri organizate.
Ni s-au servit două ore de filme- cîteva pe dvd, cîteva din generațiile demult apuse, ale casetelor video. Cîteva despre mastodontul care urma să ne ia sub aripile lui, cîteva despre tipurile de foc (A,B,C și D) și- atașat- extinctoarele corespunzătoare...mai apoi ni s-a arătat cum trebuie să funcționeze turma în caz de incendiu, cît de "la pas" trebuie să părăsească cociomeața în flăcări.
Pauză de o țigară sau de un pipi scurt. Apoi revenire în sala de training.
Alte dosare- de data aceasta personalizate, cu întrebări la care ar fi trebuit să răspundem cît de sincer ne țineau ficații. Alte filme, fiecare în parte cu tematica altui departament. Pauze de gîndire, întrebări și răspunsuri. Bifat în dosare, întors foile cu susu'n jos, privit pe tavan și scărpinat cu coada pixului în ureche.
Întrebări la care se ridica mîna, întrebări la care se lăsa privirea în dușumea.
Răspunsuri la care tanti a zîmbit tuturor, răspunsuri la care tot ea a rînjit colții numai unora.
La un moment dat s-a petrecut și inevitabilul: am fost întrebați cît de mult suntem dispuși să ne schimbăm? Am simțit că, pentru binele meu, trebuie să mă camuflez, să simulez că nu exist, că nu m-am inventat încă...și m-am rugat, cu ochii-n dușumele, să nu o pună gaia pe tanti să îmi ceară și mie răspunsul...Îi auzeam pe ceilalți cum behăie, cuminți, într-o aprobare generală, bolnavă: "da, suntem dispuși să ne schimbăm, schimbarea ne face bine"...
...Și s-a ajuns și la mine. Mi-am zis că o viață am și că trebuie să iau atitudine, cu orice preț! Am privit-o pe tanti în ochi și i-am răspuns: "depinde cît de mult și pe ce perioadă trebuie să mă schimb...Mă cam plac așa cum sunt, nu prea aș schimba nimic..."
Logic, spălătoria automată de cerebele s-a scurtcircuitat. Tanti a dat un pic rateu la demolarea personalităților, așa element distructiv nu avusese în plan pe ziua respectivă. A dat la pompă cîteva explicații tardive, că omu' e întotdeauna în căutarea mai binelui, că mai mereu avem ceva de schimbat ca să devenim mai buni, mai productivi, etc, etc, etc...
N-am mai ascultat-o. Nici ea nu m-a mai întrebat nimic, nu a vrut să mai riște preabinele și calmitatea dobitoacelor din jur.
La final ni s-a înmînat cîte o foaie pe care fiecare și-a încopitat și mai apoi semnat declarația de aderare la politica firmei. Clientu' nost'- stăpînu' nost'!
Între timp ni s-au imprimat și plasticat emblemele cu numele fiecăruia.
"Cum vrei să te chemăm? Doina?"- m-au întrebat.
"Oaie"- le-am răspuns în gînd.
...N-au fost primii pe care i-am abandonat și, poate, nu vor fi nici ultimii. Le-am înapoiat toate ustensilele cu care mă înzestraseră- am păstrat numai dosarul plin de aberații, ca pe o probă pentru vremurile care vor veni. Le-am dat pînă și insigna înapoi. Numai timpul meu pierdut în timpul orelor de clăbucire și clătire a cerebelelor nu mi-l poate înapoia nimeni...Ceara mamei lor!

ganduri dinspre ieri catre maine (un post mai vechi, de care mi s-a facut dor)

2011-06-03T18:57:00.000-07:00

Astazi am mai inteles un lucru: majoritatea covarsitoare a celor plecati si-au ales drumul in functie de prima usa care li s-a deschis. Prima usa care le-a dat macar iluzia ca vor "evada". Cati dintre cei aflati in America ii batatoresc cararile doar de dragul mitului impus de aceasta tara..? Cati dintre cei care-si croiesc un drum in Germania, Spania, Italia, Australia,s.a.m.d...o fac pentru ca acolo se simt LIBERI..? Liberi de a visa, de a zambi, de a iubi, de a-si creste copii asa cum au fost crescuti si ei, de a-si cinsti parintii asa cum este dumnezeiesc lasat, de a avea prieteni apropiati...? De a avea sansa ca fiecare zi pe care o incep sa fie traita la maxim, asa cum scriptele te indeamna: "traieste-ti fiecare zi din viata ca si cum ar fi ultima". De a-i gasi moartea vii-si nu numai fizic...Ma gandeam, deunazi, care este pretul pe care fiecare dintre noi il plateste "evadarii"...Si am ajuns, intr-un fel, la concluzia ca am dat piept cu 'libertatea" plecand dintr-o tara si ne-am trezit incarcerati in propria noastra soarta. Pretul va fi masurat, cu siguranta, in durere.Poate ca, intr-o dimineata, cand ne vom privi in oglinda, in locul chipului nostru vom vedea imaginea parintilor pe patul de spital, sau chiar pe patul de moarte...privirea lor care intreaba unde suntem...ori cand vom sosi...ori, si mai dureros, de ce am ajuns prea tarziu..? Sau, la fel de usor, vom vedea imaginea copiilor care ne-au uitat pentru ca si noi, in timp ce cresteau, am uitat sa-i privim, sa-i simtim, sa ne bucuram de ei...sau, nu am avut timp de asta...Poate ca ne vom intreba, la un moment dat, unde ne sunt prietenii..? Unde ne sunt amintirile..? Sau,si mai crud, poate ca nici nu vom mai avea prea multe amintiri.Totul va fi doar Azi si MAINE.Am fost acuzata ca dramatizez. Nu asta este scopul meu, cu siguranta nu-mi place nici mie sa rasucesc cutite in rana. Adevarul este ca, ori de cate ori alunec pe panta intrebarilor ramase fara raspuns incerc sa-mi amintesc de ce am "evadat"...de ce am fugit cu atata inversunare, privind doar o clipa, peste umar, la ceea ce las in urma...Si, nu stiu de ce, dar imi vine in minte tot o imagine: aceea a unui bradut de Craciun, prea ieftin pentru a mai fi si falnic, in care o manuta de copil aseaza bomboane-de fapt, cocoloase de hartie impachetate frumos in poleiala, falsa iluzie a bunastarii...si vata, pe post de zapada. ....Bradutul copilariei mele...M-am gandit ca a sosit vremea sa-mi oblojesc un pic sufletul. Ca ar trebui, macar pentru cateva clipe, sa inchid ochii, sa alunec si sa ma las prada visarii, sa aflu unde si cum si cat ma va purta imaginatia, ma vor duce amintirile..?Prima imagine care imi vine in minte este curtea bunicilor, a copilariei mele, presarata cu zapada. Dealurile si pomii golasi, turturii de la stresini si mieunatul matei la gura cuptorului. Mi-ar placea sa-mi dea Dumnezeu inapoi macar o ora din copilarie. Atat. Sa-mi dea inapoi bocanceii si fularul (care, de frig, se facea precum cartonul in dreptul nasului-si, Doamne, tare ma mai intrebam pe vremea aceea cum se poate intampla una ca asta..??), sa regasesc motanul de plus jumulit pe care il strangeam in brate si caruia ii vorbeam inainte de a adormi, povestindu-i cat de complexa si cat de neinteleasa este viata de copil...sa-mi vad din nou paltonul stupid de roz, incheiat in fata cu trei nasturi mari cat capul de nou-nascut-tare mandra mai era mama cand ma vedea in el !...si sa mai simt, inca o data, curtea bunicilor sub talpi. Asa cum a fost ea, plina de viata, plina de aer, plina de intamplari. Mi-aduc aminte, incetul cu incetul, de copilaria mea...Doamne, a fost intr-adevar pe atat de frumoasa pe cat o vad acum ? Imi vin in minte casuta din chibrituri si muntii de pe planseta cu "lucru manual", muntii aceia facuti din servetele sau hartie creponata rupta si apoi amestecata cu aracet...Sau prima bentita tricotata stramb, cu ochiuri lipsa-dar purtata cu mare mandrie, doar era mesterita de mana mea...Mi-aduc aminte de jucariile din lemn si de prispa batranilor, prispa stramba si pe care puteai citi in urme din palma bunicii (care, cu o precizie calendaristica , primavara de primavara si toamna de toamna, lipea si astupa crapaturile si semnele trecerii timpului...tare ma mir si acum cum a putut biata femeie sa traiasca o viata intreaga in atata saracie si, in acelasi timp, in atata curatenie...?!).Mi-aduc aminte de mine, ma vad parca atingand din nou crestetul animalelor de acolo, din copilaria mea...ramurile salcamilor, apa din paraiasul de langa casa, lada cu scule a bunicului si strugurii cu boaba mica dar atat de dulce si de parfumata...Incerc, peste ani, sa regasesc macar o urma din copilarie. Intru in curtea bunicilor. Pustiu. Nici macar dealurile nu mai sunt ca odinioara. Paraiasul de langa casa a secat si el. Via nu mai face struguri. Din crapaturile prispei canta, cateodata, greierii. As fi vrut sa-mi aduc aici, de mana, copila. Sa incerc sa-i arat ca si eu am fost ca ea, sa incerc sa-i aduc in nari mirosul copilariei mele si s-o fac sa simta cat de frumoasa a fost acea lume, demult apusa. Cat de copil a fost fiecare dintre noi...si cat de putin ramane din toata aceasta poveste, peste ani...------------------------------------------------------------------------
Ma uit la poza in care mama ,surprinsa in bucataria ei modesta,spala o oala cu smaltul sarit...ma uit si ma rog la Dumnezeu sa fiu iertata,pentru ca nu sunt si nu voi fi langa parintii mei cand vor avea nevoie de mine...ca nu sunt langa ei sa le fac batranetea mai usoara ... Ma rog la Dumnezeu sa nu ma ajunga si pe mine blestemul asta-ca propriul copil sa ma paraseasca atunci cand voi avea mai mare nevoie de el...Cu toate ca totul in viata se plateste, eu asa am auzit. Absolut totul.

7 martie, 2011 - 7 ani

2011-03-05T09:53:00.000-08:00

Pe vremea cand inca mai aveam un prost obicei al fumatului si un balcon (cu dosul catre strada Unirii si cu fata catre un rest de gara buzoiana plina de fum si de scartait de vagoane) mi s-a intamplat, in cateva nopti bune, sa-mi sprijin salele de cimentul rece (al balconului mai sus pomenit) si sa petrec cu ochii anemicele luminite incrustate, in drumul lor, de avioane, pe cer. Cateodata ma chinuiam sa inteleg daca sunt, intr-adevar, avioane sau stele umblatoare- iar confuzia asta imi dadea impulsul de a-mi pune cateva dorinte (niciodata una singura pentru ca niciodata nu m-am multumit cu putin).

Si cum ma uitam eu asa, sprijinindu-mi salele in cimentul rece precum o ancora in pamantul patriei (o ancora a unui vas care sta ce sta dar, la un moment dat, trebuie sa si paraseasca portul) si tragand din paiul rece si puturos, incercam sa desenez traiectorii si sa incropesc calcule care, mai intotdeauna, imi ieseau cu ceva virgule: ma gandeam ca, uite, luminitele alea merg la rusi, alea la bulgari sau la turci iar alea, cele mai mici si mai pierdute, parca, de speranta dintre toate...ajung pe undeva pe la americani. Si ca intr-una din zilele unui viitor nu foarte indepartat (dar destul de neclar pentru mine) voi ajunge sa desenez si eu o traiectorie pe cer, intr-un singur sens pe care existenta mea il accepta: catre vestul portului in stateam ancorata. Catre America.
In 2003 postasul suna la usa mea (nu stiu daca neaparat de doua ori, pentru ca n-o mai facuse niciodata pana atunci) si-mi intindea, formal, un plic al carui continut avea sa-mi schimbe traiectoria. Si, implicit, viata...
====================================

Primul instinct a fost sa-mi sun familia. Neamurile. Prietenii. Dusmanii. A trebuit sa fac partasa la aceasta minune partea de planeta care mi-era cunoscuta. Restul- necunoscutul, nestiutul...aveam sa-l cuceresc, sa-l trag de partea mea (gandeam eu) mai tarziu.

Nauci, eu si omul meu am inceput sa ne impleticim in imbratisari si planuri imediate. Pe canapeaua din bucatarie, privindu-ne cu ochi mari si sincer nelamuriti, copila isi lipise pe piept o eticheta de scoala pe care mazgalise cateva litere: "america". Atat intelesese ea, in momentele acelea, ca ne trebuie pentru a fi fericiti.

"O sa plecam in America, dragostea mea! tu stii ce inseamna asta?"- o intrebam

"Nu"- imi raspundea copila.

Nici noi nu stiam.

Neamurilor nu le-a venit a crede. Prietenii s-au intristat.

Dusmanii s-au gudurat la gandul ca nu vom razbi, ca e prea departe, ca e mult prea greu...

Parintii au plans- de teama ca nu vom razbi, ca vom fi prea departe si ca ne va fi, si noua si lor, mult prea greu.

(va urma. poate)

ca o jucarie stricata....

2011-02-09T17:39:00.000-08:00

Cand fiica-mea m-a anuntat zilele trecute ca are un nou concert n-am aratat un prea mare entuziasm- in cei 6 ani de cand face parte din corul scolilor prin care a umblat am avut "n" astfel de evenimente. Nimic nou sub soare, asadar.
De data aceasta insa locatia a fost una mai speciala- si anume viitorul ei liceu. Chestie care mi-a surescitat, oarecum, interesul: "ia sa vedem , dom'ne, cum sta treaba pe-acolo"- mi-am zis si m-am infiintat la ora potrivita, inarmata cu o doza acceptabila de rabdare.
9 coruri cu peste 300 de copii ne-au facut, in seara respectiva, pe noi, parintii, mai mandri decat de obicei. Ne-am umflat in pene care mai de care, pe masura ce odraslele au aparut pe scena si ne-am intrecut in aplauze si-n "bravo"-uri. La final toate cele 9 coruri si-au unit vocile in ritmul a doua piese care ne-au lasat fara grai...
......................................................................................................................................................................

Eu am avut un motiv in plus sa ma ratacesc in ganduri. Undeva, in marginea multimii de tineri frumosi, am zarit un barbat stand in genunchi. Un parinte al carui chip arata doar grija si blandete trista. Un chip care a uitat sa zambeasca. Langa el, o fata pierduta in lumea ei- o lume mult diferita de a colegilor de scoala sau de a noastra, a privitorilor. Doua maini care strangeau doua jucarii de plastic si o privire ratacita. Si, din cand in cand, o silabisire a cantarii celor din jurul ei. Mana tatalui incercand s-o calmeze, bland, atunci cand leganarea trupului devenea evidenta...

Mi s-a parut ca barbatul respectiv a ingenunchiat in fata destinului- si m-am gandit, o data in plus, ca astea sunt nenorociri adevarate, nu bill-urile care vin prin posta sau praful nesters la timp. Ce povara mai mare ii poate da Dumnezeu unui parinte decat un copil ca o jucarie stricata..? Ce tristete mai mare poate duce sufletul , ma intreb..?
Pentru mine- ca pentru alte cateva sute de parinti- concertul din seara respectiva a fost ceva firesc, normal, logic. Pentru omul care si-a vegheat copila stand in genunchi, intorcand-o ca pe o jucarie defecta, a fost mai mult decat atat.

Scrisoare catre tatal meu

2011-01-24T16:29:00.000-08:00

"Draga Bubule,"
...asa mi-am inceput toate randurile catre tine, in ultimii sapte ani- asa am sa mi le incep si acum. La fel am sa-ti scriu si de azi inainte- uneori doar in gand, alteori doar in nori sau in frunze, cateodata in cantec de pasari.
Draga Bubule,
Mi-este atat de greu sa inteleg UNDE si mai ales DE CE ai plecat in zorii zilei de ieri...I-am intrebat pe toti incotro ai luat-o- si n-a avut niciunul habar, au ridicat doar ochii sau palmele catre cer. Pe urma m-am mai linistit: in fond, nimeni, niciodata, nu a stiut cu exactitate unde te duci sau cand te intorci, atunci cand iesi pe usa casei. Stim doar ca scuza iesirilor tale dese este una si aceeasi: sa-ti "rezolvi treburile".
Probabil ca acum ai ceva treburi mult mai complicate de rezolvat, Bubule- pentru ca de cateva zile ai uitat sa-mi mai scrii...iar de ieri dimineata ai plecat, pur si simplu. Ma gandesc ca te-ai barbierit frumos (iti mai amintesti cum iti priveam, cand eram copila, tot ritualul? eu am inca proaspata in ochi imaginea coltisorului din dreapta, de pe etajera din baie, acolo unde iti tineai intotdeauna in ordine pamatuful, spuma, aparatul de barbierit si lotiunea ieftina, ruseasca, care mirosea atat de bine si de puternic a flori de salcam). Ma mai gandesc ca ti-ai indesat pe cap palaria, te-ai incheiat la palton si ai chinuit putin calcaiele, asa, cat sa intre in pantofi, te-ai controlat la buzunarul din spate de sacosa (niciodata, spuneai, nu pleci de acasa fara sacosa) si ai luat, intr-o ultima miscare, umbrela de pe cuier. Si ai plecat, Bubule, intr-o calatorie mai lunga. Eu asa ma gandesc...Sunt prea multe si prea complicate treburile de rezolvat, de data aceasta. Asa mi s-a spus...
Si ma mai gandesc ca vei trece, la un moment dat, si pe la noi. Si ca am sa-ti fac o cafeluta, o sa-ti cumpar chiar si un pachet de tigari scumpe de pe aici si ca n-am sa-i spun mamei ca inca mai fumezi. Parca te vad chiar asezandu-te la masa si privindu-ma cu aceeasi ochi caprui pe care mi i-ai dat si mie...si spunandu-mi : "Măi Mihăiță, treaba-i complicată"- ca doar asa au inceput intotdeauna discutiile serioase intre noi.

Si o sa-mi povestesti, mai apoi, pana tarziu, despre tot si despre toate. Ca doar, de ieri dimineata, avem o eternitate intre noi, de umplut....

Noapte Bună, dragul nostru Bubu...

2011-01-23T12:37:00.000-08:00

"cheap perfume"

2011-01-06T16:58:00.000-08:00

Unul din avantajele colectivului extrem de numeros la locul de munca este faptul ca poti intalni tot felul de tipologii de oameni. Gradina zoo este extrem de variata iar exemplarele care-si ranjesc coltii dincolo de gardul ei promit, prin varietatea si complexitatea lor, a nu te plictisi niciodata. In ultimele doua luni de zile pot spune ca am ajuns sa trec dincolo de aparentele grosolane la aproape trei sferturi din cei cu care lucrez- unora am reusit sa le retin si numele (mare minune, in cazul meu!), altora insa le-am uitat cu succes moaca sau chiar existenta, de la o zi la alta.

Ieri am avut de impartit 45 de minute (platite de stat) cu una bucata ofițereasa de cea mai apriga calitate- o tipa cu o infatisare nu atat de dura pe cat de rece. O acritura, per ansamblu, genul de persoana care-si atribuie mai multe calitati decat a inzestrat-o cu adevarat natura. De bucurie ca am de tocat impreuna cu ea cele 3 sferturi de ora de cleveteala si de cascat ochii pe pereti n-am intrebat-o nici macar cum o cheama. Nici ea pe mine, semn ca interesul a fost reciproc si egal. Ce am remarcat insa din primul minut a fost parfumul dulce si greoi precum o spuza gretoasa, cu care isi imbelsugase epoletii. Daca in primul sfert de ceas am rezistat oarecum eroic si fara cracneli la atacul odorului respectiv...pe la implinirea unei jumatati de ora (si in lipsa altui subiect cat de cat decent sau interesant) m-a pus naiba sa mimez o urma de admiratie si sa intreb cu ce s-a imbacsit de dimineata.
Ofitereasa s-a limpezit la fata pe loc, semn ca am atins un punct sensibil (unul dintre foarte putinele pe care, cu siguranta, le detine).
"Aaaaaa....e un CUTARE si l-am luat de la magazinul CUTARE, e ieftin" ("nu, serios???n-as zice!"- mi-am balacit eu si urma de demnitate intr-o minciuna cat China)"dar imi place, continua ea, ca acopera mirosul dupa ce vin de la tigara"...
"Nu numai ca-l acopera, dar il si ucide!"- m-am gandit (doar! n-am indraznit sa o spun cu voce tare pentru ca m-ar dovedi doar cu un dos de palma) si mi-am strepezit pe fata un zambet nesincer si chinuit.
Si nici una- nici doua m-am trezit ca scoate din gentoiul propriu si personal o ditamai sticla de lichid rozaliu iar dupa o scurta si mamoasa inventariere vizuala a produsului ma binecuvanteaza cu cateva jeturi generoase de puturosenie. Ea a zambit, ca dupa o fapta caritabila- eu am sangerat in orgoliul propriu, precum un tigru malaezian caruia ii pune cineva parul pe bigudiuri.
M-am intors la post, dupa cele 45 de minute chinuite, cu coada atarnand si cu izul dupa mine. Jur cu mana pe inima ca niciunul din parfumurile de foarte buna calitate pe care le-am experimentat pana acum nu a manifestat aceeasi incapatanare de a-mi ramane pe toale ca posirca rozalie- careia, la naiba! nici macar nu i-am retinut numele, ca sa stiu de ce trebuie sa ma feresc de azi inainte...

mămăli-cu-brî-cu-la

2010-12-21T15:47:00.000-08:00

Fiică-mea a trecut astăzi testul "românismului":

2010-12-21T14:10:00.000-08:00

2010-12-19T17:10:00.000-08:00

Am iesit de la munca si am simtit, mai mult ca niciodata, cum frigul mi-a plesnit obrajii. Minus 20 de grade afara, iarna care se respecta, deh! Pe trotuarul de vis-a-vis niste turisti scapati de sub control si extaziati, probabil, de existenta unei zapezi cu care nu dau nasul prea des, se fotografiau reciproc doar in tricouri si-n toale de primavara- in ciuda pielii invinetite de frig si a trecatorilor care ii priveau ca pe niste exemplare ciudate.

Microbuzul si-a facut aparitia, intr-un final, cu vreo doua minute intarziere (si, desi nu platesc nimic, am strambat oarecum din buze, a dezaprobare...da bine la imagine). M-am instalat pe primul rand de scaune, incercand sa aflu cine stapaneste ceafa groasa si fesul de neam prost, bleumarin jegos. Ne-reusind sa ma dumiresc, am intrat in vorba- cu atat mai mult cu cat, fiind singurul client de la ora respectiva, trebuia sa ajut la destinderea atmosferei.

"Cum a fost ziua ta?-am intrebat

"Buna, buna....a ta?"- mi-a raspuns ceafa

"Eh...e loc si de mai bine!"-am zambit eu, cu acreala politetii fortate

"...Stii cum e: sa te trezesti la 3 dimineata..."-continuai, asteptand o reactie.

Ceafa s-a indreptat, intr-un raspuns vag si deloc apropiat de rezonantele limbii engleze invatata de mine.

"Tu la cat incepi?"- am continuat.

Mormaiala a scapat, printre litere si onomatopee, cu greu, un "6". M-a zguduit invidia, deja dosul fesului imi provoca urticarie la gandul ca se umfla de somn mai mult decat o fac eu...

"Si cum merge treaba..? sunt clienti?"- am lansat eu torpila cu efect garantat (pe oricine vrei sa atragi intr-o conversatie, in tara asta, trebuie sa "momesti" cu subiectul muncii, implicit al economiei in declin).

Ceafa s-a clatinat stanga-dreapta, semn de nemultumire universal valabil. Aproape instantaneu am remarcat ca, dintr-o oglinda stramba si nu tocmai limpede, ma scrutau doi ochi de viezure obosit. Omul era batran, straturile de "talpa gastii" coborau catre obraji, privirea ii era satula de tot si de toate, parca. Continua, insa, sa-mi povesteasca intr-o engleza sparta de cuvinte si de accent mexican CEVA. Ceva care il macina, cate un "oioioiiii" ii scapa printre buze si asta ma facea sa cred ca era vorba despre ceva care doare si care nu se poate repara usor. In cele 10 minute de conversatie intr-un singur sens m-am straduit sa prind, din "oioioiii"-uri, tenta povestirii, garnisind cu cate un "aha" sau "wow" ceea ce mi s-a parut a fi "de bine"-respectiv, "de rau"- in toata aceasta treaba. N-am inteles, desigur, mai nimic. Doar el a inteles, cred, ca sunt un client de treaba si cu chef de vorba. Sper sa nu ma tina minte, insa....

oile albe din vinerea neagra

2010-11-29T18:11:00.000-08:00

Din perioada copilăriei mele-petrecută sută la sută sub ”aripa” bleagă a comunismului- îmi amintesc că cel mai și cel mai mult m-am temut de statul la cozi. Cozile alea nenorocite care luau naștere și se dezvoltau precum un vierme mare și hidos în spatele murdar al alimentarelor de cartier (în față se păstra cu sfințenie iluzia de ordine și disciplină, pentru a intreține fermentația mulțumirii sufletești a "tovarășilor"). Cozile alea, spuneam, la care noi, idioții minori și totodată minoritari, eram trimiși de acasă cu scăunelul cu 3 picioare (de parcă urmam o sentință la o moarte lentă în șezut), eram înghesuiți între babe clevetitoare și moșnegi pîrțîiți și siliți să le ascultăm poveștile și văicărelile și bancurile cu Bulă...în timp ce nouă ne ardea de bătut birboanca printre blocurile mizere- dar nuuuu....noi, vitejii pionieri și șoimi ai Patriei, trebuia să ne pregătim temeinic pentru viața masochistă de comuniști aplaudaci iar dacă asta însemna să facem penumonie stînd două zile, cu rîndul, la o coadă pentru un kil de portocale capitaliste sau pentru un amărît de pui congelat- ei bine, da! o făceam cu lumînările nasului atîrnate pînă la brîu și cu gîndul, secret, la o măreață evadare dincolo de granițele cotețului comunist, atunci cînd ”vom fi mari”.

De cozile astea, spuneam, tare mi-a fost urît- și, cu toate astea, m-am înscris docilă la toate la care am fost trimisă și mi-am tocat sistematic și bruma de răbdare cu care, la vremea nașterii mele, m-a echipat Dumnezeu. De aceea, în momentul de față, fug mîncînd pămîntul cînd este vorba...de cozi. Mă panichez chiar cînd la casă am în față mai mult de 5-6 persoane- iar America m-a ajutat destul cu această terapie a cumpărăturilor, ferindu-mă cît mai mult de electroșocul așteptărilor în linie.

Acuma, într-un contrast izbitor, bărbate-meu nu pare a fi deloc deranjat de ideea unei cozi- poate și pentru că în minunata-i copilărie a dezvoltat pînă la perfecțiune arta adăstatului, naiba știe cum! Nu numai că nu este incomodat de perspectiva unei așteptări prelungite- dar poate întoarce, chiar, întreaga situație în favoarea sa, socializînd și legînd prietenii cel puțin dubioase ochiului și caracterului meu. Eu fug ca Aghiuță de aghiazmă de mulțime- el se așează precum oaia blajină printre necunoscuți făcîndu-i să behăie toți într-un glas, indiferent de cît de ascuțiți le sunt colții. La final, invariabil, se împart promisiuni de revedere grabnică și numere de telefon.

De Black Friday- temuta noapte de joi către vineri în care vînătorii de chilipiruri (aflați încă în plin proces de regurgitare a înaripatelor sacrificate pentru cina de Thanksgiving) se hotărăsc să salveze niște parale și să se așeze la coadă pentru ieftinăciuni dar, în fapt, cheltuie mai mult decît au făcut-o întregul an...eu mă abțin chiar și de la a studia de la distanță respectivele oferte de preț. Știu și fără să-mi deseneze cineva că nu se va întîmpla minunea de a mă înscrie eu la vreo coadă, indiferent de ce, cum sau cît îmi doresc. Cu atît mai mult cu cît am auzit povești de natură să mă scoată din circuit de tot, legate de numărul de ore sau de condițiile de așteptare de la diverse magazine...

Bărbate-meu, însă, a simțit nevoia ieșitului din anonimatul consumatorului, anul acesta- așa că a ajuns la o concluzie defintivă și usturătoare: că, deși am un computer care doarme somnul de veci (din vina unei uzuri mai mult morale) într-o debara, un altul care mi-a ținut o bună și solidă companie în ultimii doi ani (și încă o mai face cu succes), plus un notebook pe care i-l confisc fiică-mii ori de cîte ori găsesc prilejul...ei bine, da, domnule! îmi trebuie musai și un laptop! Argumentul suprem aruncat în luptă: jumătatea de preț care rînjește, diabolic pentru spiritul meu de zgîrăie-brănză, într-o reclamă.

Așadar, pe la orele 8 ale înserării (de Black Friday, amintesc cititorului) omul meu a găsit pretextul ieșirii din casă- acela că merge să ”verifice locul”, să adulmece, cum ar veni, posibila concurență. La nici o jumătate de oră de la această întîmplare sunt înștiințată că situația este îngrijorătoare, deja sunt doi inamici prezenți în linie- așa că trecem la codul portocaliu și se ia decizia (printr-un singur vot, și anume al lui) că se rămîne pe poziție, la locul măcelului. La miezul nopții urmează a se împărți bonuri de ordine (așa cum se împărțeau, pe vremea ciuruitului, la cozile la smîntînă și brînză dulce). La auzul acestei vești am decis că e momentul să nu mă mai gîndesc, ca să nu-mi fac sînge rău din prea multe griji- așa că am abdicat prin somn.

La orele 5 ale dimineții următoare așteptarea omului meu și a celorlalți 80 de bravi cumpărători a fost încununată de succes. Nu că atîția ar fi fost doar, 80- ci atîția ”au mai apucat” din chilipirul cu numele de laptop. Restul de cîteva sute s-au concentrat pe ce s-a mai găsit prin ogradă, după buget și posibilități...

Acum, toată lumea este fericită: eu am un laptop cumpărat din dragoste și cu deloc neglijabil sacrificiu, fiică-mea și-a recuperat notebook-ul, computerul vechi a luat o binemeritată pauză iar bărbate-meu...ei bine, da! bărbate-meu și-a amintit de vremurile demult apuse, a retrăit sentimentul victoriei de la cozile ”tovărășești” și, mai presus de orice (dar cum, dealtfel, era de așteptat), și-a făcut noi prieteni, noi camarazi. Semn ca lupul își mai pune, uneori, și zulufi de oaie- dar tot lup ramăne.

2010-11-16T17:09:00.000-08:00

Noaptea a pitit într-o ceaţă lăptoasă împrejurimile; fiecare creek pe lângă care trec cu viteză întinde, din întuneric, gheare de abur alb în lumina farurilor. Cafeaua mă aşteaptă, cuminte, aburind în cana închisă ermetic- iar eu aştept o lumină roşie a unui semafor care să-mi dea răgazul să mă aplec şi să sorb din licoarea magică cea de toate zilele. Nu-mi pot permite să beau din mers- cum fac în mod obişnuit- nu pot risca să mă pătez. La o trecere peste o cale ferată prin parada unui şir infinit de vagoane de marfă- aşa că mă relaxez dând volum unor melodii vechi de cel puţin 20 de ani şi dau gata jumătate din termosul cu cafea. Mărfarul îşi vede de drumu-i sacadat, enervant de nestingherit şi de insensibil; verific ceasul de la bord- nu mă aflu în pericolul de a întârzia. Arunc o privire de control şi peste ceasul de mână şi primesc acelaşi răspuns. Inutil să solicit şi părerea telefonului- însă o fac, într-un paranoie ghiftuită de plictiseala momentului.
Într-un sfârşit, se ridică bariera. Galopăm în noapte, eu şi încă vreo 3-4 rătăciţi de care mă despart într-o intersecţie brutal de luminoasă. Eu desenez o curbă spre dreapta, ei îşi văd de drum înainte, fără promisiunea de a mai împărţi, vreodată, aceeaşi autostradă la aceeaşi oră tembelă din noapte. Aproape de locul de parcare prind în lumina farurilor o umbră, o arătare jumătate vulpe- jumătate câine. Un coiot care dispare în sălbăticiunea lizierei. Zâmbesc la gândul că pare mai treaz şi cu mult mai sprinten decât mine sau tovarăşii mei de drum.

(va urma...eventual :)) )

2010-11-06T06:11:00.000-07:00

Între mine şi fata care mi-a fost colegă "de stânga" în ultimele două săptămâni este o diferență de cel puțin 15 ani (în defavoarea mea). O cheamă Leticia și este foarte probabil ca de mâine să nu o mai întâlnesc niciodată (mie îmi plac schimburile de-cu-noaptea-n-cap, ea nu se poate desprinde de pat mai devreme de 9-10 dimineața).
Leticia este pe cât de înaltă- pe atât de lată. Poate de aceea gesturile, mișcările și vorbele ei sunt de cel puțin 3 ori mai lente decât ale majorității. Felul molatec în care s-a așezat lângă mine, în bancă, în aceste două săptămâni m-a făcut de fiecare dată să-mi doresc să mă cuibăresc lângă ea ca lângă o sobă mare și primitoare. De-abia acum, când drumurile noastre s-au despărțit, realizez că înaintea fiecărui test din cele nenumărate pe care le-am avut ea m-a încurajat iar eu n-am știut să-i spun nici o vorbă bună. Am fost ca un copil mofturos lângă o persoană cu adevărat copilă pe lângă mine...Prin rotunjimile ei însă, Leticia și-a asumat fără să vrea rolul de "cel mai mare", de protector.
În dreapta, la distanță egală, am avut-o pe Cindy- o tipă cu cel puțin 15 ani mai în vârstă. Din mine ai putea modela cu ușurință cel puțin două ca ea. Timidă, cu prea mult bun simț și foarte nesigură de ea, Cindy și-a asumat, în imediata mea vecinătate, rolul de "cel mai mic"- într-o scară a măgarului pe care de-abia acum, la finalul celor două săptămâni, o văd și o înțeleg. Pe Cindy am găsit resurse să o sprijin eu, înaintea fiecărui "hop", în timp ce pe mine m-a ținut să nu cad marea și buna Leticia. Pe aceasta din urmă cred că singurul mai mare și mai bun, Dumnezeu, a mai ajutat-o.

2010-10-28T17:46:00.000-07:00

Urăsc dimineţile în trafic- ele îmi zăngăne în stomac teama că nu voi ajunge acolo unde trebuie atunci când trebuie, iar pentru mine punctualitatea este o chestiune vitală.
Şi mai mult urăsc serile (mai ales pe cele din anotimpurile reci, cele care sfidează cu întunericul lor grăbit) în trafic- ele îmi bubuie în măruntaie nervozitatea amestecată cu durerea că nu ajung lângă cei dragi mie atunci când încă mai am destul timp să mă bucur de ei. Iar pentru mine aceşti "ei" înseamnă totul.
Îmi sprijin tâmpla dreaptă de geamul usturător de rece, cu o mână agăţată cârlig de volan şi cu privirea rătăcind. În semi-întunericul drumului cârdurile de maşini s-au înşirat precum mărgelele pe o aţă imaginară, lungă, lungă...Din loc în loc, din depărtare ne rânjesc nemiloase semafoare pe care ştim că nu le vom prinde curând. Şi ele par a şti asta, viteza cu care taie şirul de mărgelelor descreşte, invers proporţional cu nivelul iritării noastre.

Mi-e dor de linişte şi mi-e frică de ea.
Liniştea aici se dobândeşte în timp şi cu greu. Câteodată ea are pretenţii de lux.
Tinereţea nu
are dreptul la linişte.

"Ascunşi în lumea virtuală"

2010-10-19T14:18:00.000-07:00

Un post de televiziune românesc transmite, live, o emisiune a cărei temă am numit-o în titlul acestei postări. O prezentatoare, o specialistă, un nene a cărui ocupaţie nu am prins-o şi un invitat care mie personal îmi este drag. Toţi patru discută despre "fuga spre virtual", despre lista interminabilă de "prieteni" pe care ţi-i îndeasă pe gât, vrei- nu vrei, reţeaua Facebook, despre sinceritate versus laşitate dincolo de monitor, distanţe şi realităţi.
Cu stupoare aflu că Sfânta Parascheva are pagină oficială pe Facebook (unde, tot oficial, poţi lăsa mesaje şi poţi bate la tastatură rugăciunile şi promisiunile de îndreptare), că însuşi Papa Benedict susţine aceste pagini virtuale şi le consideră chiar utile şi că există o concurenţă vis-a-vis de numărul de "prieteni" virtuali (cu cât ai mai mulţi, cu atât eşti mai respectat într-un atare mediu). De ultimul lucru aveam, cât de cât, habar. De primele două-nu.

Cele patru personaje discută, aşadar, dincolo de ecranul ăsta rece, în egală măsură despre farmecul şi dizgraţia lumii virtuale- şi încearcă, în limita timpului alocat emisiunii cu pricina, să dezlege iţele unei probleme care nu-i frământă numai pe ei: de ce ne petrecem din ce în ce mai mult timp în lumea virtuală şi, implicit, de ce uităm să trăim efectiv..?

....

Nu mai departe de ziua de ieri am hotărât să dau un search pe internet în dreptul numelui meu. Ce m-a determinat să fac asta? Faptul că pe lista mea de amici de pe Facebook m-am trezit că accept, în virtutea inerţiei, un personaj care niciodată, în viaţa mea reală, nu s-a încadrat în această categorie- cea de "prieten". Un simplu click şi în intimitatea mea (e drept, nu foarte protejată) s-a strecurat un cameleon care, imediat, a îmbrăcat nuanţele de "friend". A fost ca un soi de istorie care se repetă- blogul meu personal, de exemplu, este în mod constant vizitat de o persoană în urma căreia mai bine afumi şi dai cu tămâie şi doar de a cărei vecinătate fizică am reuşit, cu chiu, cu vai, să scap de puţin timp.

M-am căutat, aşadar, singură prin meandrele internetului şi nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că paginile care cuprind numele meu real se deschid precum evantaiele, la infinit! Firească mi s-a părut atunci uşurinţa cu care pot fi vânată de "prieteni" sau de "binevoitori" virtuali. Idiotică mi s-a arătat, în egală măsură, intenţia mea veche de a mă deschide precum o carte într-o lume pe care nimeni şi nimic nu par, acum, a o mai stăpâni. Au fost ani la rând în care mi-am construit singură site-uri cu şi despre picturile mele, au fost forumuri pe care m-am înscris cu numele şi datele mele reale, au fost atâtea şi atâtea acţiuni care acum mi se par stupide şi necumpănite- dar atunci, în febra constructivă a universului numit "internet"...mi se păreau de bun augur. Mare şi nesfârşită tâmpenie! Site-urile s-au dus, multora le-am uitat datele de logare, am pierdut adrese de e-mail şi parole, am fost interzisă (prin neparticipare) pe altele...însă datele personale au rămas, cu încăpăţânarea unui "prieten" care nu vrea să iasă din peisaj, care nu pricepe şi cu asta basta că nu-mi mai este pe plac, că nu mai avem ce ne spune, că s-a terminat.

"Stăm ascunşi în lumea virtuală"_ spun cei patru protagonişti ai emisiunii pe care o urmăresc acum. Sunt şi nu sunt de acord cu ei- pentru mine lumea internetului este ca un câmp deschis în care, chiar să vreau, nu mai am cum mă ascunde.

Sunt ca o ţintă- mai mult sau mai puţin virtuală.

2010-10-18T05:17:00.000-07:00

Nu pot să înţeleg- şi, cu atât mai puţin pot accepta- cum de un om "de artă", un om "de teatru", un om şlefuit pe băncile culturii, un om care (cel puţin teoretic) şi-a tocit buricele degetelor pe pagini de carte..face greşeli gramaticale ?! Nu pot înţelege sub nici o formă asta. Nu vreau să accept aşa ceva.
După cum, la fel de bine, nu pot înţelege sau ingurgita ideea unui personaj extrem de bisericos dar măcinat pe dinăuntru de ură şi invidie.

"trebuie"

2010-10-14T12:12:00.000-07:00

Mama celei mai bune şi mai vechi prietene a mea s-a dus, de foarte puţin timp, la Dumnezeu. S-a prăpădit cu aceeaşi nemiloasă grabă cu care a făcut-o şi tatăl ei.
Astăzi, o dată în plus, mă întreb cu ce a greşit soarta în socotelile ei atunci când a decis că TREBUIE să mă nasc într-un colţ de lume dar că (la fel de) TREBUIE să pot supravieţui într-un altul...? Rădăcinile mele- la fel ca ale multor altora- TREBUIE smulse înainte de a-şi găsi rostul . Sufletul TREBUIE să-mi fie sfârtecat de doruri grele, inima TREBUIE să mi se umple de amarul înstrăinării şi, în acelaşi timp, TREBUIE să mă bucur de fiecare clipă frumoasă petrecută aici, alături de cei mai dragi mie pe lumea aceasta...
În viaţă însă, cineva a spus iar eu abia acum am înţeles: TREBUIE NUMAI SĂ MORI.
Nimic altceva nu se impune: nici să te naşti, nici să trăieşti până la adânci bătrâneţi, nici să te bucuri, nici să fii fericit, nici să suferi.

Nu TREBUIE decât să mori. Este singura certitudine pe care ne-o dă Dumnezeu. Şi totuşi, pentru ea nu suntem pregătiţi niciodată.

Indian Summer

2010-10-09T14:44:00.000-07:00

" An Indian summer is a meteorological phenomenon that occurs in autumn, in the Northern Hemisphere. It is characterized by a period of sunny, warm weather, after the leaves have turned following an onset of frost, but before the first snowfall. "

...Cu alte cuvinte: 4 şi jumătate după-amiază, 29 de grade la umbră şi o paletă coloristică de o frumuseţe rară...

dovleci de Halloween

2010-10-08T19:36:00.000-07:00

Bob and Bobby

Pălărie de..ne-sezon

La datorie, în noapte

Tanţa Corleone şi Miţa Genovese....

2010-10-07T05:29:00.000-07:00

...sau de ce nu va muri niciodată Opinia Publică Românească.

Titlu: ştire cu adevărat tragică.
Scenariu: un adolescent zace înjunghiat în mijlocul străzii. Nu pe targă, nici măcar lângă ea- ci în mijloc ud şi jegos de stradă.
Personaje: echipajul de pe ambulanţă, câţiva poliţişti, neamuri, prieteni şi/sau total necunoscuţi- toţi împleticindu-se printre adidaşii nemişcaţi ai mortului. Plus cameramanii. Plus omul de la cablu. Plus câţiva câini de cartier, alertaţi de gălăgia nefirească a străzii- aceeaşi stradă udă şi jegoasă. Plus două mături ţanţoşe, eternii stâlpi de nădejde ai Opiniei Publice Româneşti.

despre prietenie

2010-10-06T16:31:00.000-07:00

Pe Facebook am 54 de prieteni. În viaţa reală- sub 15, iar din ăia 99% sunt dincolo de graniţele Statelor Unite. Procentul rămas, de 1%, este mai mult simbolic.
Pe Facebook, aşadar, am 54 de prieteni. Pe unii dintre ei i-am căutat cu lumânarea, pe alţii i-am acceptat în virtutea inerţiei (prieteni ai prietenilor) iar altora le-am dat acceptul fără măcar a le verifica, cât de cât, identitatea. Reacţia, vis-a-vis de cei din urmă, a fost întotdeauna aceeaşi: de crispare şi de disconfort.
În viaţa reală mi-e foarte greu să etichetez pe cineva drept "prieten"-după cum nu ştiu să "pup de complezenţă", precum cucoanele alea rujate şi tencuite cu trei straturi de fard: doar aşa, să ating aerul din dreptul urechii...Nu! Eu mă reped ca târlanul, indiferent de situaţie şi ţuc sincer un obraz sau doi, după cum mă invită populaţia.
Pentru mine "prieten" este omul alături de care sufăr sau mă bucur fără a stârni invidii sau bucurii meschine. Este omul lângă care râd până la lacrimi sau pentru care plâng cutremurându-mi toată fiinţa. Prieteni îmi sunt părinţii, prietenă îmi este soacra, prietenă îmi este propria fiică şi, mai presus de toţi şi de toate, prieten îmi este omul alături de care am ales să-mi petrec tot restul zilelor...omul care îmi arată în orice secundă a vieţii lui că îşi dă, fără a sta pe gânduri, viaţa pentru mine sau pentru puiul meu.
Prieten este omul pe care-l pot suna oricând şi de acolo, de la zece mii de mile distanţă, sare să facă tot ce-i stă în puţinţă pentru a mă ajuta sau pentru a mă alina. Prieten îmi este căruia îi povestesc fără reţineri ce mă doare sau ce mă bucură- iar el îmi întoarce toate astea cu aceeaşi nedisimulată sinceritate. Prieten îmi este cel ce nu mă uită, ne-uitând că viaţa asta este atât de cumplit de scurtă şi de parşivă încât e stupid să o mai complicăm şi noi cu propriile noastre nimicnicii.

..............................
Prietenii mei virtuali sunt în număr de 54. Dintre ei, doar vreo 10 sunt prieteni adevăraţi.
Am mai puţin de 15 prieteni reali. Dintre ei, aşa cum spuneam, 99% sunt dincolo de graniţele americane.

Restul...e vânare de vânt.
------------------------------------------------------------------------------------------------

mult e dulce şi frumoasă...

2010-09-30T07:29:00.000-07:00

Ştiu, am să mi-i sui pe mulţi în cap cu post-ul ăsta. Şi mai ştiu că deja am o căciulă de reproşuri care, de mare ce e, stă să-mi alunece de pe coafura conştiinţei- dar mai ştiu şi altceva: că am ajuns să nu-mi pese.
Înainte de sosirea mea aici (Doamne, am să fac din asta un clişeu verbal, poate ar trebui să notez perioada, prescurtat, ÎDSMA ) mă gândeam şi eu aşa, ca nea' Mărin cu prazu'ntre măsele, că e normal să te schimbe depărtările. Bre, cum ar veni: pleci de-acasă doi-trei ani, vorbeşti altă limbă pe stradă, în casă, în metrou, la cumpărături, poate şi pe budă dezlegi cuvinte încrucişate după reguli străineze- atunci (credeam eu) e firesc să ţi se facă nod pieliţa de sub limbă, să nu-ţi mai iasă "r"-ul printre dinţi cum trebuie sau, mai grav, să ţi se şteargă o parte din fişiere, ca la calculatoarele alea vechi şi năroade, deh! Aşa mă gândeam eu, cu mintea mea cea de opincar neumblat prin lume, la vremea aceea- şi mă trezeam că privesc cu mucul până la ombilic şi ascult cu admiraţie de găină de Gostat pe câte un repatriat care-şi făcea milă de mine şi-mi povestea cum se suie el în "elevator" şi cum "evriting iţ fain" pe-acolo, prin străinătăţuri...
DSMA (după sosirea mea aici) au mai trecut câţiva ani buni până să scap de mirosul de praz dintre măsele. Poate şi acum îl mai am, dracu' ştie! Nici opincile nu le-am lăsat de tot- undeva, într-una din odăile casei mele, există un colţişor unde am adunat tot ce-mi aduce aminte de "acasă", lucruri simple şi neaoşe. Plus un munte de fotografii ale oamenilor dragi şi apropiaţi mie. Ca să nu mai spun că şi integramele din baie sunt tot în româneşte.
Au mai trecut, cum spuneam, câţiva ani în care am dat crezare conaţionalilor cu limba chinuită de accente americăneşti şi acelora care "a uitat să vorbeşte româneşte, sori". Că- mi-am zis- o să treacă timpul şi peste mine şi o să mă trezesc într-o bună şi sfântă dimineaţă că mi se îmbârligă limba independent de voinţa mea şi că vorbesc şi eu ca ăia pe care-i sorbeam din ochi, cu mucul atârnând, cu ani în urmă...
E, uite că acum, la aproape 7 ani de şedere aici, am ajuns să mă şterg la nas şi să nu mai dau crezare tuturor prostiilor. M-am săturat de venetici care se pretind a fi ceea ce nu sunt, am învăţat să scutur celofanul "lucicios" de pe grămăjoarele de cacaşvaiţ european, detectez precum sonarul accentele de opincar (inclusiv pe al meu, de care n-am să scap, mai mult ca sigur, niciodată), recunosc, din maxim 4 propoziţii scrise, pe cel care se screme şi pe cel care-nu. Mai mult, încă mai dau cartonaşe galbene fiică-mii ori de câte ori faultează limba română. Pentru că este limba noastră şi a bunicilor ei şi pentru că, respectând-o, ne respectă pe noi. Iar respectându-ne pe noi, se respectă pe ea însăşi.

Nu uitaţi de unde aţi plecat, oameni buni- că n-aţi plecat de mult. O viaţă de om nu este MULT- darămite câţiva amărâţi de ani..?

am prins infractoarea

2010-09-29T16:16:00.000-07:00

(click pe titlu pentru mai multe)

din sistemul periodic al nostalgiilor

2010-09-28T05:36:00.000-07:00

La sfâşitul săptămânii trecute am stat oarecum în cumpănă- să merg sau să nu merg la festivalul anual al românilor din "judeţul" nostru..? Experienţele anilor trecuţi mi-au lăsat un gust amar. Mie, în general, nu-mi place improvizaţia- iar adunarea tovărăşească respectivă este o spoială de moment de cel mai îndoielnic gust. E bine însă că ESTE, că te mai poţi întâlni cu cei de-o naţie cu tine, că mai poţi schimba câteva vorbe, poţi bea un must ori îţi poţi alege să-ţi zgâlţâi colesterolul cu o porţie de mici asortată cu o grămăjoară de sarmale.
Anul acesta organizatorul- un nene cu rădăcini îndoielnic româneşti dar cu un spirit de negustor care stoarce bani şi dintr-o piatră ponce- a anunţat aducerea pe scenă a trupei Iris. Deşi au fost puţini care l-au crezut (experienţa tristă a unor ani trecuţi şi-a spus cuvântul) la ora la care fericitul eveniment avea să se întâmple se adunaseră destui...
N-am fost niciodată fan Iris. Poate nu i-am înţeles, poate că e vorba numai de gusturi, poate că ciocănelele urechiuşelor mele nu vibrează cum trebuie pe muzica lor- nu ştiu. Din câte piese au scos nu cred că pot ţine pasul la mai mult de două- maxim trei (şi mă refer la cuvinte, linia melodică o cunosc, din fericire). Dacă aş fi fost încă în România cu siguranţă nu m-aş fi înghesuit, aşadar, la un concert de-al lor.
De când m-am înstrăinat însă de meleagurile natale cred că s-au petrecut anumite schimbări, alchimia sufletului meu nu se mai conduce după aceleaşi legi. Orice vine de "acasă" capătă altă valoare, se sfinţeşte cu un dor inexprimabil, se unge cu mirul nostalgiilor cred...
Sâmbăta trecută i-am aşteptat cu emoţie şi cu o bucurie de copil pe cei de la Iris. Faptul că îi ştiu de când mă ştiu, că sunt "de-acasă", că înfruntă frigul şi improvizaţia unei scene (adunată, parcă, din surcele) pentru a ne cânta, pentru A-MI cânta...m-a făcut să mă înşurubez cu mare frenezie în primele rânduri, cât mai aproape de ei. Instant mi-au venit pe buze cuvintele neştiute, mi-am amintit versuri pe care nu le-am învăţat niciodată, am cântat până am răguşit şi i-am aplaudat până au început să mă usture palmele...Şi-am citit pe (aproape toate) feţele românilor prezenţi acolo aceeaşi bucurie împletită cu aceeaşi emoţie.
.................................

....Excepţie făcând beţivul exhibiţionist şi ţopăitor din faţa scenei căruia cu dragă inimă i-aş fi montat ochii în ceafă, celălalt alcoolic sleit de boxe care ţinea morţiş să-l adape pe Cristi Minculescu dintr-o carafă jegoasă pe care o tot zgâlţâia într-un echilibru ameninţător (atât pentru el, cât şi pentru cei din imediata lui apropiere), cei câţiva dependenţi de nicotină care ne-au afumat non-stop într-o încercare disperată de a nu-şi trimite cancerul la plimbare nici măcar în timpul unui concert...şi ar mai fi. Dar....de ce să fiu rea?! Poţi să faci ceva în "taste"-ul omului..? Poţi- da' nu-i frumos....

"We know it is coming but we don’t know how bad it is going to be"

2010-09-22T06:24:00.000-07:00

NASA: "The great geomagnetic storm of 1859, for instance, occurred during a solar cycle of about the same size we’re predicting for 2013."

Telegraph.co.uk: " “We know it is coming but we don’t know how bad it is going to be,” Dr Richard Fisher, the director of Nasa's Heliophysics division, said in an interview with The Daily Telegraph."

Citind şi văzând toate aceste grozăvii din ultima vreme ajung să mă întreb ce gaia mai caut eu aici şi de ce nu-mi iau picioarele la spinare către o Piracangă unde să mă mulţumesc cu o colibă şi-un strict necesar..? De ce mă mai lupt să plătesc rate la bănci şi de ce sugrum copilul cu şcoala? Dacă ni s-ar confirma nu 100- ci măcar 70-80% din toate aceste grozăvenii...am mai duce la bun sfârşit planurile zilei de azi? Ce am face pentru un "mâine" incert şi scăpat definitiv de sub control? Cum ar arăta visurile noastre? am mai fi în stare să visăm..?

Quinceañera (Quince Años)

2010-09-13T05:07:00.000-07:00

La mexicani- şi, din câte am înţeles, nu numai la ei- atunci când o fată împlineşte 15 ani se organizează o mare sindrofie şi toată populaţiunea vine (de la cel în baston până la cel aflat încă în starea de ovul sau numai de vis erotic) să cânte, să mănânce şi să danseze până se rup opincile, cu această fericită ocazie. Minunata vârstă de 15 ani promite, în cultura lor, ieşirea oficială a fetei în lume, acceptul părinţilor de a-şi vedea odrasla curtată, schimbarea ciuboţelelor cu talpă joasă cu pantofii cu toc, etc-uri care ridică părul pe ceafă mamelor şi taţilor ortodocşi.... (citeste mai mult- click pe titlu)

Petrecerea este organizată de la ac până la candelabru cu minuţiozitatea şi atenţia acordate unei nunţi: există o tematică a culorilor, există "domnişori de onoare", lumânări, dansuri, lacrimi (pentru cei mai slabi de inimă) şi bucurii nedisimulate ale tinerei care, iată, oficial scapă de sub aripa părinţilor.
Ideea că fiică-mea mai are doar un an până la împlinirea celor 15 m-a făcut să mă cutremur şi, totodată, să ma bucur că nu m-a făcut mama mexicancă. La sindrofia cu pricina am primit în plex de câteva ori întrebarea " la voi, la români, când devine fata o tânără femeie, când adică celebraţi aşa ceva?"- la care am răspuns, sincer şi părinteşte: NICIODATĂ! Pentru noi rămâne un copil tembel şi la 40 de ani...Cred că la acest răspuns au subscris şi au votat cu ambele mâini şi polonezii care au asigurat prinderea pe peliculă a evenimentului şi albumul de fotografii.
Subiectul principal al problemei, tânăra de (tocmai) 15 ani, m-a lăsat oarecum dezarmată prin dimensiunile mult prea generoase şi prin lipsa de emoţii (care, în schimb, m-au copleşit pe mine, oaia bearcă). Fata a primit cu pieptul înainte valul anilor şi nu s-a sfiit să cârnăţească într-un dans cam lipsit de graţie pe bieţii cavaleri care, la un moment dat, au trebuit să o ridice în braţe sau să o ţină chiar într-un echilibru şi-o arhitectură ce s-ar fi încadrat perfect în manualele de tortură. Am privit cu inima cât un purice toată această evoluţie şi m-am temut sincer pentru cavalerul în straie albe, prieten bun cu noi, aflat într-un mare pericol de a-i crăpa inima sau de a-i exploda prostata. Din fericire totul s-a terminat cu bine, fata a scăpat de grija copilăriei, părinţii de grija ei, naşii (vreo 20 la număr) care au organizat şi plătit toată această adunare tovărăşească- de grija banilor iar noi...am mâncat, am băut, am făcut aşadar ceva pagubă şi, spre final, ne-am gândit să dăm şi ceva lecţii de dans. Numai că dansul nostru era în limba română iar muzica mexicană nu prea avea traduceri şi pentru el...

N-am cum să nu devin cârcotaşă şi să nu mă plâng însă de ritmurile total aleatorii cu care ne-a fost dat să ne luptăm. Cea mai drăcească sârbă românească nu face, fraţilor, faţă la aşa ceva! Au sărit opincile pe pereţi, s-au dezmembrat coafurile, s-au rupt elastice de sutien...şi tot degeaba! După vreo 3 ore de ţopăială dezorganizată au început să ne urle pantofii în picioare. Ritmul nu s-a schimbat nici măcar pentru 5 minute de time-out, victimele erau împinse de val spre marginea ringului pentru a nu deranja, unde mai pui că între timp au apărut şi mariachi, culmea masochismului muzical !
...Cam asta a fost prima noastră experienţă legată de distracţiile oficiale mexicane. Probabil că undeva spre sfârşitul acestei săptămâni ne vor ierta şi picioarele şi ne va ceda şi febra musculară. Că flecurile sigur nu le mai putem recupera.

o duminică de vară

2010-08-24T05:06:00.000-07:00

Americanii iubesc (încă) maşinile vechi- atât de mult încât unii dintre ei investesc o avere în recondiţionarea lor. Duminică am spus "Prezent" la unul din multele târguri în aer liber care au loc în zona noastră şi n-am rezistat tentaţiei de a fotografia o parte din ele..... (citeste mai mult- click pe titlu)

Chevroletul ăsta, de exemplu, are în el piese şi şurubăraie de peste 100 de mii de dolari. Valoarea lui- la licitaţie- ajunge pe undeva pe la vreo 300 (tot de mii, şi tot dolari).

Once you go Cadillac you never go back!

Alte "bijuterii" recondiţionate:

Plus o grafică în faţa căreia nu poţi decât să rămâi cu gura căscată:

După aşa etalare de forţe n-am găsit ceva mai potrivit decât mersul la scaldă...Se pare că asta a fost şi ultima ieşire la bazin pe anul 2010 pentru că pe aici se simte deja miros de toamnă (am senzaţia că vara asta a durat numai 2-3 săptămâni)

orele toamnei

2010-08-21T10:10:00.000-07:00

Orele toamnei au curgeri rotunde, de miere,
Şi-s cumpănite prin paloarea gutuilor;
Orele toamnei leagă prin inimi
ţipătul păsării de orizont

Şi au întreruperi din ce în ce mai scurte
pentru trenurile din gările de nord
ale dragostei;
Orele toamnei visează metalic
prin frunzele sparte pe caldarâm,
Orele toamnei trec greu-
au osiile unse cu lacrimi
Şi poartă cu ele tăcerea unui anotimp
în curgeri rotunde, de miere...

(scrisă cândva, înainte de anul 1990)

2010-08-21T04:32:00.000-07:00

Cu o ceaşcă aburind de cafea proaspătă m-am instalat in faţa televizorului. E unul din puţinele momente în care eu şi el suntem prieteni. Nu, prieteni este prea mult spus: ne înţelegem.
Caut cu atenţie un canal în faţa căruia întotdeauna sţiu că rămân minute în şir cu o expresie tâmpă şi, eventual, cu gura căscată: Food Network.
Mă fascinează opulenţa indiferentă..... (citeste mai mult- click pe titlu)

Într-o bucătărie mare cât jumătate din întreaga mea casă (atât ca întindere cât şi pe verticală) o cucoană la vreo 60 şi mai bine de ani găteşte. Îi citesc pe faţă orice- mai puţin grija zilei de mâine. Sau de poimâine, sau a tuturor care vor urma. Îi citesc pe față Indiferența.
Este una din cucoanele a căror poveste de ameţitor şi destul de întârziat succes o poţi găsi în aproape toate revistele: cum că a fost ea săracă şi amărâtă, cum că i-a venit într-o bună zi o idee, cum că a început de la una, de la alta şi, iată, cum că dintr-un om de rând ca mine, ca tine...a ajuns să se obişnuiască atât de mult cu opulenţa încât să i se pară ceva natural, obligatoriu chiar.
Bucătăria o "îmbracă" într-un mod cald şi primitor: cabineţi din lemn scump, oale dintr-un inox impecabil, granit, uite şi un cuptor pentru pâine ascuns într-o nişă discretă, condimente aşezate la linie, Morgana fiecărei gospodine înrăite este acolo, în spațiul acela cât jumătate din întreaga mea casă...
Femeia este plinuță, genul gurmand care salivează chiar și când citește rețeta; părul argintiu i se așează elegant într-o coafură perfectă, la gât îi disting un bob strălucitor care numai diamant se poate numi, se mișcă cu grație și nu uită a-și etala zâmbetul la fiecare două vorbe. Îmi sar în ochi mânecile bluzonului scump care- după cum m-a învățat pe mine mama- ar trebui să se găsească suflecate. La ea stau blazate, întinse, indiferente.
Apar într-o tigaie ingrediente care mă duc cu gândul la rântașurile ardelenești, ceapa sfârâie sub hota scumpă și inoxidabilă și eu nu văd altceva decât...mânecile bluzonului. Le urmăresc la început cu teama de a le vedea prinse-n bulbucii uleiului încins. Mai apoi, când femeia cuprinde în ambele palme un cocoloș de brânzeturi rase și-l aruncă-n tigaie, teama mea se transformă în întrebări chinuitoare: "oare și-o fi spălat mâinile înainte?".
Privesc cum mânecile apucă hulpave un alt cocoloș, tot de albă rosătură, cum îl aruncă și pe acela în tigaie, apoi trec la a toca ceva verdețuri, apoi trag de mânerul cuptorului...și toate aceste mișcări îmi chinuie cu întrebări mintea mea de gospodină amatoare și modestă.
Dincolo de ecran, lipsită de griji și întrebări, răsfățată și obișnuită cu opulența din jurul ei, femeia mă privește indiferentă.

Visul unei nopţi de vară

2010-08-21T04:29:00.000-07:00

Mă uit la blogul ăsta de câteva zile bune cu acelaşi interes pe care-l poate manifesta o barză vis-a-vis de o sticlă de lapte. Nu'ş de unde mi-a venit în cap comparaţia asta- bine că mi-a venit măcar ea, căci de alte inspiraţiuni nu cred că sunt în stare.
Nu ştiu ce mai am a scrie- e vară, e cald şi mi-e bine. .... (citeste mai mult- click pe titlu)
Mă uit la emisiuni uşurele (ieri am dat o raită prin curtea virtuală a lui Botezatu, să văd câte găini au mai rămas şi cât de outoare sunt), urmăresc "Şocanta Românie" prin ştirile aleatorii culese de pe internet, am grijă să-mi ud la timp florile ca să nu se usuce şi aştept ca natura să se îmbrace, cât de curând, în straie de toamnă. Ador mirosul toamnei, culorile, aleile ruginii măturate de vânt, paltoanele elegante şi ghetuţele cu toc.

Deocamdată mi-e cald şi bine. Sunt departe de verva metropolei în care întotdeauna m-am simţit depersonalizată, de tot ce înseamnă trafic, vecini, gălăgie, praf, nelinişte. Noaptea adorm în zbârnâit de cicadas şi-n scârţâit tupeist de greieri (doi am prins până acum în casă), iar suflul dimineţilor îmi este adus de păsări ale căror cântări mi-au fost înainte străine. Dorm cu geamurile deschise şi nu mă mai irită mirosul gazelor de eşapament, claxoanele, scârţâitul de roţi sau tropăitul "alora de deasupra".

Citesc din ce în ce mai puţine bloguri- îmi plac din ce în ce mai puţine. Poate şi pentru că majoritatea dau semne de plictiseală- ca mine. Sau neinspiraţie- tot ca mine. E de înţeles.
Cred că şi moda asta a jurnalelor online (sau cum s-or mai numi ele) va apune cât de curând. Mă întreb ce îi va lua locul..?

"Viaţa E cuvinte." (Petru Popescu)

2010-08-16T13:16:00.000-07:00

Am citit "Supleantul" lui Petru Popescu (carte tipărită în româneşte, trimisă de mama împreună cu o valiză în care se mai ascundeau şi alte odoare deloc pipărate la preţ dar nepreţuite ca valoare sentimentală) în mai puţin de două zile. Zile în care cu greu şi cu mare înfrigurare am reuşit să-mi fac timp şi să devorez scrierile unui autor căruia îi mai citisem, în urmă cu vreo douăzeci de ani, un singur roman: "Dulce ca mierea e glonţul patriei"- o carte pe care aş da orice să aflu pe unde am rătăcit-o....... (citeste mai mult- click pe titlu)

"Supleantul" mi-a confirmat faptul că ador scriitura lui Petru Popescu- şi m-a făcut, în acelaşi timp, să rămân de câteva ori cu privirea pierdută şi cu gândurile rătăcind dureros prin ceea ce a fost, este sau va fi în existenţa mea.

"[...] Nu se poate trăi schizofrenic, şi tocmai asta exprimă aceste pagini. Acum se uită direct la mine: Cum poţi să vrei să fugi, şi în acelaşi timp să rămâi? Cum poţi să iubeşti o patrie...pe care o şi deteşti? Un suflet artistic nu poate trăi cu un asemenea conflict!"

Litoralul de altadata...dupa 30 de ani

2010-08-11T04:53:00.000-07:00

ochii care nu se văd se uită..? aiurea!

2010-07-02T15:30:00.000-07:00

Când am plecat din România- în urmă cu 6 ani şi 6 luni- am lăsat în urmă (pe lângă două perechi de părinţi cu inimile sfâşiate) un număr impresionant de prieteni şi de neamuri care ne promiteau că nu ne vom înstrăina şi că vom ţine aproape, în ciuda imensei distanţe sau a perfidei diferenţe de fus orar. Am crezut cu o naivitate de oaie atunci toate aceste promisiuni- şi-mi amintesc că pentru multe dintre aceste frumoase legături am plâns şi am promis chiar că ni se vor toci degetele formând numere de telefon sau împletind e-mail-uri....... (citeste mai mult- click pe titlu)

Dureros de greu a fost- pentru noi- începutul şi nici astăzi, chiar intraţi oficial în rândul populaţiei americane, nu putem spune că ştim a le face pe toate fără dureri de cap. Într-o lume despre care nu am ştiut- când am pornit către ea- decât ce ne învăţasem singuri din "Dallas", cu o traistă de vise atârnată pe umăr şi ţinând strâns de mână un copil care ne-a urmat precum un miel, am dat piept cu alte realităţi şi a trebuit să stăm drepţi în faţa valurilor care ne-au izbit din toate părţile. Înainte de a avea carduri bancare am învăţat cum să cumpărăm şi să folosim cartelele telefonice- şi îmi vine în minte staţia de benzină de unde, într-un ger năpraznic, ne amestecam lacrimile emoţiei cu fulgii de zăpadă...vorbind cu ai noştri, ACASĂ. Pentru că primul telefon mobil l-am avut abia după un an de zile.

Primul calculator l-am cumpărat, la un preţ triplul celui pe care-l merita, la nici două săptămâni de la sosire. Am strâns la piept luni de zile agenda mică, înţesată cu numere de telefon, adrese şi e-mail-uri. Toţi cei care erau trecuţi acolo ne plantaseră în inimi sămânţa speranţei că, oricât de greu ne-ar fi...nu vom fi singuri! Şi n-au fost puţini.
În urmă cu mai bine de 6 ani lista noastră de messenger cuprindea zeci de nume şi tot la fel de multe speranţe că avem cui îi spune ce ne doare sau ce ne bucură. Pe măsură ce timpul s-a scurs au început să dispară, unul câte unul. Astăzi pe aceeaşi listă nu se regăsesc mai mult de 15-20 de oameni- şi odată cu ei socotim şi părinţii plus fiica noastră, aflată la vârsta buletinului.
Cei mai buni şi mai de nădejde prieteni ne-au rămas nişte oameni pe care nu-i scoteam prea mult în faţă la vremea plecării; cei mai de încredere amici pe care i-am strâns în braţe atunci ne-au uitat.
Singura verişoară cu care mai ţin legătura este, poate, mai plină de probleme şi mai lipsită de timp decât toate celelalte la un loc. Cu toate astea este şi mi-a fost aproape ori de câte ori am simţit nevoia şi aş vrea să cred că voi găsi vreodată toate cuvintele necesare pentru a-mi exprima îndeajuns recunoştinţa faţă de ea. Restul- ne-au uitat.
Prietenul care sare pentru noi la orice oră din zi şi din noapte este, în fapt, verişorul fostului nostru "cel mai bun prieten"- un om cu care n-am mai schimbat, de la plecare, mai mult de două vorbe. Pentru că ne-a uitat.
La fel de bine, mătuşa cea mai apropiată de tot ceea ce însemnăm noi, ca familie, nu este vreuna din surorile de sânge ale mamei- ci una din verişoarele ei. Maşina ei cunoaşte orbeşte drumul aeroportului iar bucuriile ei legate de realizările noastre (mai mici sau mai mari) au fost cele mai sincere şi mai curate (şi aici excludem părinţii, desigur). Restul...ne-au uitat.
Ne-au şters cu buretele- suntem trecut şi, poate, vreun viitor curios şi numai bun de studiat, în cazul vreunei călătorii de rutină.

S-ar găsi circumstanţe atenunate pentru fiecare în parte, desigur. Un el ar spune că nu are timp nici să mai respire, o ea s-ar scuza că nu "le are cu internetul"...Justificări se găsesc destule şi timp pentru ele- întotdeauna.
Numai că noi nu mai credem de multă vreme în ele.
Nu ochii care nu se văd se uită- ci doar cei care se întorc către alte zări.
Nici ochii lui Dumnezeu nu-i vedem. Dar în ei ne uităm în fiecare zi a vieţii noastre...

Oamenilor care ne sunt dragi şi care ne-a fost aproape LE MULŢUMIM.
Celorlalţi le dorim timp şi minte pentru a înţelege de ce am scris toate acestea.
================================================================================

PS: pentru Andra, încă o dată de ziua ei- conaţionalii noştri :)

fericirea are forma de "U"

2010-06-24T09:38:00.000-07:00

Britanicii şi americanii au făcut de curând un studiu ale cărui rezultate m-au uimit (de ce să nu recunosc?):
Fericirea are formă de "U" (precum potcoavele ce le atârnăm deasupra uşilor, în semn de noroc), momentele maxime de satisfacţie fiind atinse în jurul vârstelor de 20, respectiv 70 de ani- în timp ce căderile puternice ar avea loc în intervalul 40-50. Perioada asta "neagră" este binecunoscuta "criză de la mijlocul vieţii" iar apariţia ei nu are nicio legătură cu sexul, statutul social sau marital al persoanei "crizate"..... (citeste mai mult- click pe titlu)

Cu alte cuvinte: fie că eşti bogat sau sărac lipit, fie că atârni încă singur pe creanga vieţii sau ai o căsnicie ca la carte, fie că eşti muiere sau bărbat...nu prea ai scăpare, te izbeşti la un moment dat cu străchinuţa dosului de partea cea mai de jos a "potcoavei".
La 40-50 de ani omul se trezeşte ca după un duş rece şi incepe a conştientiza că a ajuns pe undeva pe la jumătatea traseului- şi asta e prima spaimă pe care o are de trecut. Dispariţia unor persoane importante- cum ar fi părinţii sau rudele- conturează şi mai mult iminenţa morţii.
La această jumătate de drum pe care o pomeneam mai sus unii se panichează- la gândul că mai au atâtea şi atâtea de făcut şi că, iată, se strânge aţa- iar alţii pică în depresie tocmai pentru că nu mai întâmpină nicio provocare.
Mai adăugăm şi cireşele de pe tort: părul care încărunţeşte, burdihanul care se blazează, câteva scâţâturi de oase şi aplatizarea relaţiei conjugale...şi gata criza!
Acuma, singurul aspect care încă îmi este neclar e tocmai această revenire, relansare pe orbită, din jurul vârstei de 70 de ani. Care-i sunt mecanismele, ce o declanşează...?
Ieri, de exemplu, am redescoperit-o pe Joan Rivers- care a împlinit cu câteva zile în urmă 77 de ani. Recunoaşte că e un muzeu viu al operaţiilor estetice (marea lor majoritate foarte reuşite, din punctul meu de vedere) şi mai spune că niciodată nu a făcut exerciţii de întreţinere ("sunt evreică, dacă Dumnezeu ar fi vrut ca eu să mă aplec ar fi pus pe jos diamante!"). Cu toate astea se mişcă atât de natural, susţine spectacole unul după altul, este de o vitalitate absolut debordantă. Un perete întreg din casa ei este plin cu cutii...pline, la rândul lor cu cartonaşe pe care sunt scrise glumele spuse de Joan în ultimii 30 de ani. Un perete întreg, acoperit cu zâmbete şi poftă de viaţă...

Privind-o pe Joan Rivers, aşadar, nu mă mai miră chiar atât de mult rezultatele studiului pe care-l pomeneam la început. Se poate, aşadar, să atingi o culme a fericirii şi la 70 de ani. Poate este sub o altă formă, un soi de mulţumirea adâncă, de impăcare cu tine şi cu cei din jur...nu ştiu. Rămâne să descopăr singură toată treaba asta :)

mai există umor în lumea asta mare...

2010-06-22T16:56:00.000-07:00

N-am putut să mă abţin, am găsit anunţul acesta pe un site al cărui nume este irelevant acum...Individul este de nota 20, de obicei postările despre animăluţe sunt seci şi la obiect- în cazul lui NU.

"""Two turtles looking for a less crappy parent!.... (citeste mai mult- click pe titlu)

Allow me to start this by saying that I am the worst turtle parent in history.

Now that we've gotten that out of the way: I have these turtles. I have no idea what kind they are, but I know they get extremely pissed off if I put them in a bathtub with water in it. I've had them for about ten years, when I for some reason thought it would be an excellent idea to take them home from school and never bring them back. That was, in fact, a terrible idea. They have lived in a variety of tanks, none of which I think they've been particularly fond of. I sometimes forget to give them food for a couple of days, for which I am sure they will never forgive me. Their tank is not a great size right now, because it's all I could afford. All in all, not a land of turtle heaven to be had.

Allow me then to tell you more about the turtles themselves. I have one male and one female. I named them once, but for the life of me I can't remember what they were called; for years they have just been The Turtles. Pictures can be supplied on request - the male is red and dark brown while the female is tan. They have what I like to call a "unique relationship." He gets frisky and climbs on her for twenty-some minutes every once in awhile; she spends this whole happy time pulled into her shell. She later shows him her appreciation by biting at his face while he eats. I'd separate them if I had the space... but I don't. So their bizarre love/hate relationship goes on. The female is somewhat timid, and never very inclined towards being social. She also likes to poop in the water dish I gave her, I assume to communicate her deep dislike of me. The male is active, but cannot be in a short-walled tank as he figures out how to push up a lid and drop a fair distance to the ground. He will then be found in strange rooms in the house. His personality is "wily."

After my latest attempt to clean their tank - which resulted in wood chips all over my bathroom and turtles lost somewhere in my living room for ten minutes as I frantically hunted for them - I have finally accepted that I am, in fact, the worst turtle parent ever. So I would very much like to find a home where the two will live in happiness rather than the craptacular lifestyle they've endured all these years. Adoption of this grumpy pair would include their tank and any food I presently have; I'm asking $50 to try and weed out anyone that wants to make some sort of horrific turtle stew, but if you sound like you're a fantastic individual that's negotiable. If you have any questions or simply wish to reprimand me for being a horrible person for raising turtles in a bad home environment, please do feel free to drop me an e-mail. These turtles crave your love!"""

2010-06-21T07:59:00.000-07:00

Zilele trecute m-am izbit- din nou- de o teorie care devine din ce în ce mai vehiculată pe măsură ce anii trec: aceea că femeia nu trebuie să ţină cont de şabloane atunci când vine vorba de frumuseţe. Că frumuseţea- se spune în teoria respectivă- vine numai şi numai din interior şi că a te simţi bine în propria-ţi piele este tot ceea ce contează, în final..... (citeste mai mult- click pe titlu)

Desigur, teoria respectivă vine în sprijinul femeilor cu forme pline şi mai mult decât pline- femei care, cu cât obezitatea se extinde în lumea asta a noastră, cu atât se umplu şi ele de dispreţ vis-a-vis de cele care încă mai încearcă să se ţină agăţate de canoanele unei mode clasice...aceea în care sexul frumos este încă frumos, subţire, elegant şi plin de graţie.
Cum spuneam, zilele trecute mi-a fost dat să văd un reportaj croşetat aici, în America, despre noile tendinţe în modă. În fapt, nu era vorba nici despre moda propriu-zisă- ci mai mult despre faptul că designerii se orientează (forţaţi, probabil, de invazia de cărnuri şi şunci) către linii şi măsuri mult mai ample, mai generoase. Linia XXL devine, se pare, un fel de nou şablon- pe când scofârcitele cu S, M sau chiar L ajung un fel de specie pe cale de dispariţie.
Pe un podium oarecare mi s-au perindat prin faţa ochilor o serie de hipopotami pe tocuri, în pielea cărora chinurile graţiei devin cel puţin penibile. Desigur, pe chipul fiecărei arătări am putut citi noul slogan al muierii moderne: "dispreţuiesc tot ce cântăreşte mai puţin ca mine". Iar ultima intervievată a ţinut chiar să transmită un mesaj întregii generaţii fast-food: acela că trebuie să înceteze odată isteria siluetei. Că este periculoasă chiar pentru mintea fragedă a copiilor ideea menţinerii unei aluri suple...fiecare ar trebui să crape-n el cât îl ţine maţu' cu alte cuvinte, căci- revin la ideea principală a mesajului respectiv- important este să te simţi bine în şoriciul tău, oricât de mare şi de mult ar fi el!
Din punctul meu de vedere asta nu este altceva decât manifestarea nesimţirii(la scară din ce în ce mai largă, din nefericire). Cum aş putea numi o femeie care refuză să mai fie femeie?
Ideea de graţie nu poate fi asociată cu imaginea unui rinocer sau a oricărui alt munte de animal al cărui mediu ideal de viaţă este mocirla. Dumnezeu nu a făcut fluturii de dimensiunile elefanţilor cu bună ştiinţă. Porcii pârţâitori nu cunosc fineţea.
Zeiţele, reginele, toate femeile frumoase din istoria acestei lumi au avut eleganţa unui corp îngrijit- nu cele 3-4 sau mai multe rânduri de burţi pe care le târâie cele care declară că "se simt bine în propria piele", în zilele noastre.
Cât de redus mintal să fii- ca bărbat- ca să preferi o transpirată care se freacă între picioare la mers, o guşată care gâfâie şi când se dă jos din maşină sau una care are braţul mai gros decât coapsa unei femei normale...??

2010-06-14T19:22:00.000-07:00

.... (citeste mai mult- click pe titlu)

2010-06-14T09:26:00.000-07:00

Ada este o femeie în jurul a treizeci şi ceva de ani. Născută în Mexic, ajunsă în State Dumnezeu ştie prin ce împrejurări şi cu cât timp în urmă şi pironită- datorită unei ironii a sorţii pe care nu poate să mi-o explice prea bine şi prea pe înţelesul meu- într-un nemilos cărucior cu rotile. Engleza ei nu seamănă cu a mea şi orice încercare de prelungire a unui dialog amical este epuizată în primele 5-10 minute..... (citeste mai mult- click pe titlu)

"Mi laic dis" ori "mi laic dat"- sunt în general schiţele autobiografiei Adei iar "Iu go to parti?"- este forma prin care ea apreciază modul în care mă îmbrac. Sau poate că nu-l apreciază, vrea doar să-mi dea de înţeles că dau prea multă atenţie detaliilor nesemnificative (pentru ea).
Ada are 3 sau 4 copii. Sau poate că mai mulţi, în jurul căruciorului ei cu rotile este o veşnică vânzoleală de trupuri mici şi neastâmpărate. Unii pot fi ai ei, alţii adunaţi de prin vecini- nu contează, zarvă să fie! În fapt, toate familiile de mexicani pe care le cunosc îşi numără urmaşii de la 2-3 în sus. Am avut la un moment dat un coleg care, la 25 de ani, avea deja 4 copii (lucru care începuse să-l înspăimânte chiar şi pe el însuşi).
În mod firesc, una din întrebările de început pe care Ada mi le-a pus a fost câţi plozi am fost în stare să scot din mine până la matusalemica vârstă la care am ajuns..? Am trăit sau nu degeaba, aşadar..?
Dacă răspundeam "10" aş fi stârnit respect- aşa, cu un simplu "1" n-am smuls decât milă din partea ei.
"Îţi place să te uiţi la televizor?"- m-a întrebat mai departe, sticlind un canin.
"Da"- am behăit ca o oaie nevinovată.
"...De-aia!"- a concluzionat ea retrăgându-se în universul în care nu există decât două variante clare: ori fabrici copii, ori pierzi vremea cu ochii holbaţi în ecranul tv-ului.
------------------------------------------------------------------------

2010-06-12T05:01:00.000-07:00

La ceremonia de depunere a jurământului de credinţă către patria adoptivă n-am fost o străină, în urmă cu câteva zile- am jucat doar rolul de însoţitor şi de pozar amator. Ştiam deja, aproape pe de rost, ce aveau să spună ofiţeresele de serviciu, câte filmuleţe ne vor vedea ochii şi m-am trezit chiar că lălăi câteva strofe din "I'm proud to be an american"..... (citeste mai mult- click pe titlu)

Mă aşteptam să dau acolo peste cel puţin unul cu aceleaşi origini ca ale mele- la o cantitate de 100-150 de oameni de toate naţionalităţile este practic imposibil să nu găseşti şi un român. Şi dacă chiar se întâmplă să nu fie- atunci poţi pune ochii pe orice naţie asemănătoare, cel puţin din punct de vedere fizic: bosniac, sârb, polac, etc, etc, şi-ţi poţi potoli instant setea de conaţionali.
Mă aşteptam, deci- şi la nici 5 minute după ce mi-am ocupat locul în sala de aşteptare am auzit prin preajmă primele cuvinte în limba maternă :"hai să căutăm un loc mai în faţă, poate intrăm mai repede".
"Drum bun!"- le-am zis în gând şi mi-am văzut liniştită de treabă. M-am gândit că e prea mică posibilitatea de a mă înşuruba cu respectivii lângă mine în sala de ceremonii...
..Proastă socoteală! M-am trezit că-mi strâng genunchii ca să-i fac loc unui individ micuţ de statură, ferchezuit şi cu o umbră de cioc intelectualist pe bărbie.
" Haide, tăticule, intră aici!"- îşi îmbrânci el fiul către scaunele rămase libere chiar lângă mine. "Schiuzmi"- zise din grabă.
"Da' poftiţi, intraţi!"- i-am răspuns.
"Aaaa..! români..?"- zâmbi într-un colţ şi nu avui timp destul să-mi dau seama dacă a fost o manifestare de bucurie spontană sau de surpriză neplăcută.
("nu, ruşi deghizaţi"- mi-a trecut să încerc o glumă, însă neştiind cât ţine respectivul la tăvăleală m-am abţinut).
"Da, români"
"De unde sunteţi?"- începu.
"Din Buzău"
"Noi suntem din Bârlad"
"Aha"
"...La jumătatea distanţei"
("care distanţă?"- mă furnică o întrebare internă)
"Cum a fost procesul? a durat mult?"- continuă tipul.
"Care proces?"
"De obţinere a cetăţeniei"
"Scurt şi firesc"
"Aha. Nici la noi nu a durat, ne-a încetinit însă la dovezile adresei"
("Neinteresant")
"V-aţi scos paşaport?"
"Da"
"Cât a durat?"
"O săptămână"
"Şi la mine la fel"
...
"Mergeţi în România în fiecare an?"
"Fata pleacă mâine"
"Cu cât aţi găsit bilet?"
"1100"
"Ieftin! de unde?"
"De la agenţia X"
"Scumpi! eu nu iau de la ei"
"Păi n-aţi zis că l-am luat ieftin?"
"Eu iau de la Y"- continuă emfatic şi plin de bucurie că e cu un cot desupra mea.
"Eu iau de pe internet, numai că pentru un minor neacompaniat e dificil să fac asta"
"Şi eu iau de pe internet!"- se repezi cu ciocul înainte.
...
"Dv. nu plecaţi?"
"Anul ăsta nu pot"
"Eu am fost în fiecare an. Până acum am lucrat pentru alţii, acum lucrez pentru mine"
("Cui îi pasă??"- ţipară în mine ultimele rămăşiţe de răbdare)
"I-aţi făcut paşaport fetiţei?"
"Nu încă"
"Păi de ce? Eu i-am făcut la al meu"
"Foarte bine. Eu nu mă grăbesc"
...
"Aici aţi depus şi dv. jurământul?"
"Da"
"Eu am depus în altă parte. A fost mai bine organizat acolo"
("Evident!")
"Acum îi ridică în picioare?"
"Da, sunt strigate numele ţărilor de origine"
"La mine a fost simplu, ne-a aşezat doar pe un rând. Şi n-a durat atât"

..........
În cele câteva ore petrecute acolo am aflat- după cum m-am aşteptat şi am fost obişnuită- că totul în viaţa asta a fost mai simplu, mai bine organizat şi mai cu moţ de partea lui decât de a mea. Că ştie mai multe, că face mai nefăcute decât toţi la un loc şi că în jurul lui se află înfăşurat ombilicul Pamântului. Probabil că şi cel al întregului Univers. Şi ce-o mai fi dincolo de el.

Touch a Truck Event- 2010

2010-05-22T18:47:00.000-07:00

Ieri poliţiştii, pompierii, cei de la serviciul de ambulanţă plus alte câteva forţe de ordine, disciplină şi muncă ("ordre, discipline et travail", cum ne tirbuşona minţile profu' de franceză la începutul orelor, în liceu...) din suburbia noastră şi-au lustruit maşinile- care mai mare, care mai mică, după posibilităţi- într-o încercare de a se scutura de secrete în faţa localnicilor şi de a strânge, în acelaşi timp, câteva donaţii pentru veterani.
Ne-am zic că este momentul să socializăm şi noi cu cei din urbe şi nu ne-am dat îndărăt de la atare eveniment..... (citeste mai mult- click pe titlu)

Pentru că ne-am trezit cu o stranie şi aproape inexplicabilă pornire de a face bine, prima oprire am făcut-o la un centru de donare a sângelui. Unde mie mi-a crescut tensiunea fără a consuma cafea. După completarea laborioasă a câtorva hârţoage mai mult sau mai puţin utile am aflat cu stupoare că sângele de român nu are căutare la salvarea vieţilor de-aici! Tot ceea ce vine din România de la 1980 încoace prezintă- se pare- pericole nebănuite de boli de vaci tembele sau alte caracatiţe schizofrenice. Aşa că ei ne-au zis "NU" şi şi-au cerut scuze, noi le-am trântit o serie de sfinţi printre măsele şi toată lumea a fost fericită. Noi, de fapt- mai puţin şi cred că-mi va lua multă vreme până voi înţelege "DE CE NU". Mi s-a părut stupid, idiotic...

Printre camioane şi copii dornici să zbârnâie claxoanele maşinilor la care au privit numai printre garduri până atunci ne-am aventurat să facem câteva poze. Ce m-a distrat cel mai tare a fost faptul că maşina cu cel mai mare succes la public (şi mă refer aici tot la căcăcioşii de dimensiuni "de la brâu în jos") l-a avut nu unealta poliţiei, nici cea a pompierilor- ci utilajul de adunat gunoiul! Toată puştimea a fost călare pe pubele, la volan, peste volan, inclusiv pe bietul om care fusese plantat acolo pentru a da explicaţii şi lămuriri (şi, la final, câte un souvenir de genul mousepad confecţionat din anvelope reciclate sau creioane meşterite din blugi recondiţionaţi!).

În urmă cu 3-4 zile am fost oprită (pentru prima oară de când mă ştiu şofer) de către o maşină de poliţie, cu tot tacâmul cu care este servit un conducător auto care a călcat strâmb: girofar şi ceva lumini de discotecă. Nu făcusem mare porcărie- doar am "uitat" să semnalizez la schimbarea benzii- adevărul că, în tromba de atunci de a depăşi o mortăciune care bloca circulaţia...numai de semnalizat nu mi-a mai ars.
Organul de ordine, ca să-i spunem aşa, s-a legitimat, m-a legitimat, mi-a tras o urecheală verbală şi- văzându-mă fată de casă şi cu o grămadă de sacoşe pe scaunul din dreapta...m-a lăsat să plec. El m-o fi uitat, eu-nu.
Ieri am avut supriza să-l regăsesc atât pe individ, cât şi trocaderul cu care m-a oprit şi mi-a stricat ziua. Aşa că mi-am zis că e momentul să plătească- şi l-am făcut să stea la poză şi chiar să zâmbească cu 3 sferturi din dantură.

Am trecut, mai apoi, în revistă toate maşinăriile prezente...sau aproape toate.

..După care ne-am răcorit cu o îngheţată "la botul vacii" (o fi fost aia nebună, de care suntem acuzaţi noi, românii..??) şi cu un joc de şah de ageamii.

Nu puteam să nu dăm o tură printr-unul din părculeţele din apropiere, cu atât mai mult cu cât se expunea sub soare producţia anului ăstuia de raţe şi pui de gâscă.

Aştia am fost noi ieri, aşadar... Astăzi om mai vedea pe unde om decide să colindăm.

gri-ul dintr-un viitor roz

2010-05-17T04:37:00.000-07:00

Zilele trecute am regăsit- prin meandrele internetului- pe C., o bună şi veche prietenă din oraşul natal. La mine ziuă, la ea- noapte (nu folosesc metafore, chiar aşa s-a întâmplat să fie). La mine un fel de ignoranţă groasă precum plapuma primită zestre- la ea o nelinişte cauzată de toată această întoarcere a lumii cu dosul izmenelor către soare..... (citeste mai mult- click pe titlu)

C. nu obişnuia a fi o exuberantă nici în urmă cu 10 ani- îmi amintesc cum păream, pe lângă ea, un fel de oaie capie care visează la americi care cresc pe garduri, cum îmi zburdau mie ideile despre una şi despre alta...şi cum mă tempera ea cu o voce calmă, încercând să-mi explice că iarba pe care o pasc, câteodată, este doar o închipuire de ceva natural, este de plastic.
C. nu credea- în urmă cu 8-10 ani- că va afla ce înseamnă dragostea. I se părea ei că există un timp specific pentru orice- şi că, în cazul pasiunii, ceasul care trebuia să-i sune la cap rămăsese demult şi iremediabil fără baterie. Eu continuam să-i spun că se înşeală, că nuanţele de gri cu care-şi zugrăveşte viaţa nu prind bine nici pe şoareci- dar C. ştia una şi bună: că eu sunt prea zăpăcită de tot norocul care mi se întâmplă şi că de-aia nu prea mai am idee despre ce înseamnă să fii cu adevărat realist.
În urmă cu cele câteva zile am regăsit pe C. în măruntaiele unei lumi virtuale. Ne-am bucurat amândouă (logic, eu am sărit ceva mai multe garduri decât ea), am depănat într-un ritm alert ultimele noutăţi ale vieţilor noastre încercând să cuprindem în câteva amărâte de minute ceea ce s-a consumat de la plecarea mea din ţară şi până acum. Contrar pesimismului din anii de dinainte C. nu numai că şi-a aflat marea dragoste- a devenit chiar mămică. M-am bucurat o dată în plus pentru faptul că am avut dreptate atunci când îi spuneam că este doar o chestiune de timp până îţi găseşti împlinirea sufletească (şi ea mă contrazicea cu o voce calmă şi cu spusele că unora le dă Dumnezeu noroc, alora...)
S-au întâmplat multe de la plecarea mea, cum era şi firesc: şi lucruri bune, şi mai puţin bune.
C. totuşi a păstrat ceva din gri-ul nuanţelor de odinioară. Desigur, nici eu nu mai pictez prezentul sau viitorul cu vechiul roz-bombon. Discuţia noastră însă a ajuns mai repede decât mi-aş fi dorit într-o zonă în care reporterii de război s-ar simţi în largul lor: am vorbit despre vulcani, cutremure, genocidul botezat "măsuri de ieşire din criză", despre cum NU va fi deloc aşa cum ne-am fi dorit să fie şi despre cât de crunt poate fi viitorul. În tot acest timp Eyjafjallajökull şi-a fâsâit măruntaiele şi a scuipat mai mult cenuşiu peste culorile Pământului, un avion a zdrobit trupurile câtorva zeci de oameni într-un alt colţ de lume, iranienii au decis că e momentul potrivit să joace ţurca cu uraniu, Golful Mexic a continuat să fie distrus bucată cu bucată...şi Dumnezeu le mai ţine minte câte altele s-au mai întâmplat!
N-am vorbit despre copii, despre dragoste sau despre împliniri aşa şi atât cât am vorbit despre ceea ce ne răneşte sau ce ne îngrijorează.
Oricât am încercat eu să amestec culorile pe paleta conversaţiei noastre la final tonul a fost unul trist. De partea amândorura.
....
De mic copil mi-a plăcut să pictez. Şi din aceeaşi vreme am încercat să înţeleg de ce atunci când pui un strop de alb în negru nu se întâmplă mare lucru- dar când scapi un strop de negru în alb nu mai poţi îndrepta nimic..?
De ce bobul de fericire din viaţa unui om se pierde atât de uşor şi se uită atât de repede- şi de ce fiecare picătură de pesimism, de durere, de deznădejde ne închide nuanţa sufletului atât de iremediabil..?

doi câte doi câte unu'....

2010-05-10T14:59:00.000-07:00

Cam pe oriunde mi-am înfipt gheruţele pe internetul ăsta de-a lungul ultimilor 10 ani am stârnit polemici. Am câştigat pe mulţi de partea mea dar am şi stârnit (şi nu pot spune că nu m-am aşteptat la asta) foarte multe antipatii. Cu atât mai bine! N-am intrat niciodată într-o discuţie doar pentru a fi pe placul cuiva sau pentru a pupa dorsale..... (citeste mai mult- click pe titlu)

La fel s-a întâmplat şi în viaţa de zi cu zi- cu cât numărul celor implicaţi în discuţie a fost mai mare, cu atât şansele de a intra într-o confruntare verbală au crescut de partea mea. Nu pot fi de acord cu toată lumea- şi, ce e mai rău, nu pot să-mi ţin gura închisă sau degetele departe de tastatură în momentul în care simt că cineva trebuie contrazis, că ceva trebuie contracarat. Mai interesant: nici nu vreau să fiu pe placul întregii turme implicată în discuţie. Dar măcar să zgândăr ceva orgolii, să scot la iveală praful aşternut pe neuronii unora...merită!

Cel mai tare mă enervează ipocriziile mascate de ideea de "normalitate"- Doamne, cât de mult urăsc acest cuvânt! Sfaturile celor "normali" către cei ieşiţi din tiparele croite de ei.

Ce e NORMALITATEA?
definiţie: NORMALITÁTE s.f. Stare normală. ♦ (Chim.) Concentrație a unei soluții în comparație cu aceea a unei soluții normale. [Cf. fr. normalité].

Ce este, atunci, NORMALUL?
NORMÁL, -Ă, normali, -e, adj. 1. (Adesea adverbial) Care este așa cum trebuie să fie, potrivit cu starea firească, obișnuit, firesc, natural. ♦ Spec. Sănătos (din punct de vedere fizic și psihic). 2. Care este conform cu o normă (1). ♦ (Despre mărimi) A cărei valoare este apropiată de valoarea întâlnită cel mai des.– Din fr. normal, lat. normalis, it. normale.

Pe blogul unei fiinţe care-mi este extrem de dragă deşi nu am cunoscut-o personal până acum (şi căreia n-am uitat că îi datorez încă un tablou la care ţin foarte mult) am fost martora şi părtaşa unei discuţii despre părinţii "normali"- ăia doi la număr- versus părinţii singuri. Unul, sau una la număr- după caz.
Care-i mai "normal"? care situaţie trage mai mult în cântarul "normalităţii"?

Desigur, concluzia pare a fi că unde-s doi- puterea creşte.
"Care este așa cum trebuie să fie, potrivit cu starea firească, obișnuit, firesc, natural."

Pe mine m-a mâncat în dosul izmenelor să-mi dau cu părerea şi să zic că, uneori, un singur părinte poate creşte mai frumos şi mai sănătos un prunc decât doi care, să zicem, nu se mai iubesc. Sau nu s-au iubit niciodată. Sau care au făcut copii doar pentru a fi "normali". Sau care- după câţiva ani de bună convieţuire- ajung să se bălăcărească şi să-şi facă viaţa infern unul altuia.

M-au usturat buricele degetelor să scriu că firescul, obişnuitul şi naturalul pot avea, câteodată (şi din ce în ce mai des în ultimii ani) înfăţişări hâde. Că am cunoscut părinţi care- amândoi la un loc- nu valorau nici cât o ceapă degerată (ar fi trebuit poate să pomenesc de muierea aia care, atunci când o întrebam de ce îşi lasă băieţelul de numai 5 ani să mănânce numai dulciuri şi ciocolată, îmi răspundea cu aburii băuturii în nări :"eh! ce să-i fac, dacă el aşa vrea? unul am, să-l omor acuma?!"...femeie cu facultate şi un bărbat pe măsură...)
Am cunoscut "normalul" ăsta, Slavă Domnului! L-am cunoscut şi cu faţă de beţivan, şi cu apucături de curvă, şi cu tot tacâmul lui acoperit călduţ de legea firescului, a obişnuitului şi a naturalului.

Am cunoscut în schimb şi "anormalul" stârnit de părinţi care au suplinit lipsa celuilalt- din motive mai mult sau mai puţin independente de ei. Am descoperit că nefirescul, neobişnuitul şi nenaturalul pot ciopli prunci frumoşi, bine crescuţi, prunci pe care orice părinte sănătos la cap şi i-ar dori. Uite-aşa, în ciuda tuturor gargarismelor de la colţuri de blocuri!
Nu cred în "NORMALITATE". Mă sugrumă conceptul ăsta. Potrivit lui suntem nişte animale ieftine, nişte dobitoace.

animalul din noi

2010-05-03T16:13:00.000-07:00

S-a întîmplat ca într-o zi a anului trecut să intru cu fiică-mea într-un magazin de ţoale unde- la casă- se afla înşurubată o tipă cu rădăcini afro-americane. Cam goluţ el, magazinul- dar plină pînă la refuz (de ea) tipa respectivă. Şi la figurat, dar mai ales la propriu.
Tot din întîmplare individa a auzit ceea ce eu şi a mea odraslă vorbeam: fata mă întreba dacă nu cumva o face grasă rochia ce tocmai i-o cumpărasem iar eu...Dumnezeu mai ştie ce i-am răspuns..... (citeste mai mult- click pe titlu)

Subit, am avut parte de cea mai vehementă formă de apărare a formelor pline şi chiar mai mult decît pline. Tipei i s-a umflat toată osînza pe ea, buza a început să-i tremure şi cred că nu mai avea mult să ne ardă şi una după ceafă, ca să ne aducă la "realitate".
A regurgitat o întreagă polologhie despre ce înseamnă "adevărata frumuseţe" (logic, fiind vorba în propoziţie de suflet, singurul care nu trage la cîntar şi nu ne forţează să ţinem regim), despre cît de important este să te simţi bine în propria ta piele (sincer, mă îndoiesc că aş putea vreodată să mă simt OK înfăşurată în colaci de untură) şi despre cît de nasoale sunt, la final, scobitorile alea de manechine, fir-ar mama lor de aschilopate (taaaare acri sunt ei, struguraşii, cînd nu ajunge lăbuţa pînă la ei)..!
Asta a fost anul trecut- şi cred că nimic nu s-a schimbat în mentalitatea individei nici pînă în clipa de faţă. Privesc în jurul meu cum lumea gîndăceşte odată cu încălzirea asta a vremii...trupurile sunt din ce în ce mai la vedere, hainele din ce în ce mai restrînse ca arie de acoperire. Şi mă cutremur: e ca şi cum o molimă ne cuprinde. Văd copii obezi, văd femei care nu mai sunt femei- ci doar nişte movile nesimţitoare de cărnuri transpirînde, văd bărbaţi care nu mai au nimic bărbătesc, pînă şi animăluţele de casă sunt diforme, ciudate, abătute de la normalul de ieri.
Ăsta de astăzi-normalul, adică- nu-mi place, fraţilor...

the fifth kind...

2010-04-27T16:32:00.000-07:00

De cînd mă știu am crezut în existența unor specii străine Terrei și deloc inferioară nouă. La o adică cine sau ce ne-ar da dreptul de a fi buricul Universului?! Chiar deținem noi răspunsuri la toate întrebările, chiar stăpînim vreun adevăr absolut, chiar s-a oprit ea, scara evoluției, pe treapta noastră..? Chiar să fie blocată, printr-o lege universală, teoria existenței dincolo de limitele ligheanului ăstuia în care ne învîrtim de...Dumnezeu știe cîte sute sau mii de ani?.... (citeste mai mult- click pe titlu)

Cred în existența extratereștrilor, așadar. Refuz însă teoria unui Adam și a unei Eve- îmi repugnă ideea incestului, fie el stîrnit chiar de nevoie sau plictiseală (altfel cum mi se poate argumenta înfiriparea unei atît de pestrițe populații din doar...doi oameni??). Sau, poate chiar Adam și Eva au fost din vreo altă specie- că prea au plămădit ei și albi, și negri și piei roșii și dintr-alea palide!
Cu vreo 5000 de ani în urmă sumerienii scrijeleau în piatră forme de nave spațiale și oameni cu măști de oxigen pe față- asta cum de n-am știut-o pînă acum? A fost de-ajuns să închiriez- cu vreo două zile în urmă- un film care m-a cutremurat. Pentru că este bazat pe fapte și întîmplări reale, pentru că nu s-a găsit încă nici o contra-argumentare vis-a-vis de el, pentru că vine în sprijinul multor teorii de-ale mele și pentru că, în același timp, dărîmă și distruge altele- tot de teorii vorbesc, și tot despre ale mele.
"The Fourth Kind" se numește filmul mai sus pomenit și acesta este trailer-ul:

Sincer, prima reacție pe care am avut-o după ce l-am văzut a fost de a lua internetul la rost în căutarea unei dezmințiri. N-am găsit. În plus, astăzi mi-a ieșit în față- atît în paginile ziarelor online din Romania cît și prin ogrăzile altor surse internaționale- o altă știre cel puțin ciudată: că o tanti din Italia a avortat un pui de extraterestru. Imagini, documentare, păreri de specialiști, o cafea în plus pentru mine și multe, enorm de multe semne de întrebare. Prea puține, însă, răspunsuri.
Dincolo de izul terifiant al filmului și al știrii respective mă cam umflă rîsul: italianca susține că specia necunoscută și violatoare încalcă legile universului dintr-o nevoie disperată de a se reproduce, de a crea de fapt un hibrid (mi se pare corect, e la modă faza asta, de ce n-ar fi și oamenii hibrizi, nu numai mașinile, într-o astfel de economie??).
Verziciunile cu ochii cît sarmaua vin peste noi, așadar, dintr-o disperată nevoie de a-și salva propria specie. Nu din prietenie, nici măcar din curiozitate. Păi tocmai pe noi ne-au găsit, mă întreb?? tocmai pe noi, amărîții universului, ciuruiții de cancer și de tot felul de gripe?? Cît de jos au ajuns de vreme ce apelează la genele noastre ajutătoare? Au putut să zboare în bătaie de batjocură peste toate antenele și sateliții noștri neputincioși ani și ani la rînd, au ignorat încercările noastre puerile de a intra în vorbă cu ei, au iscat zvonuri și au întărîtat spirite atîta amar de vreme, au stăpînit tehnologii la care bieții noștri oameni de știință doar au visat și acum, cînd toată lumea dă semne de plictiseală și de sictir...s-au gîndit că ceva violuri n-ar strica la cazier- ba dimpotrivă, le-ar putea aduce șansa perpetuării speciei!
Ceva scîrțîie în toată povestea asta...Or fi balamalele farfuriilor zburătăcitoare, or fi încheieturile victimelor...

țîț(R)omania

2010-04-09T06:42:00.000-07:00

Ca "animale" suntem- se spune- ceea ce mîncăm. Ca telespectatori suntem ceea ce ni se servește.

De vreo două zile mă chinui să-mi satisfac pofta de actualități romanești. Am deschis- conform obiceiului- vreo două pagini de internet ale unor televiziuni care se vor a fi respectabile. Romanesti televiziunile. Romanesti și știrile- căci pe cele internaționale le servesc aici, în patria adoptivă (mi se par a fi prezentate mai profesionalist și mai fără de ținghilinghi, iertat să-mi fie)..... (citeste mai mult- click pe titlu)

Primul lucru care mi-a lovit retina a fost o pereche de țîțe- despre a căror inegalitate celebră TREBUIA musai să iau la cunoștință cît mai rapid. Sub ele- o altă pereche de țîțe- ale unei fufe în plină ascensiune pornografică. În fapt, întreaga pagină mi s-a desfăcut precum o tarabă din "Gorbaciov". Ar fi trebuit numai să parcurg cu privirea titlurile "știrilor" respective și să aleg. Dar ce să aleg...?
Nu m-a interesat nici că nu'ș ce papainoagă s-a făcut brunetă, nici că o parașută din Brăila a făcut circ la Costești, nici care sunt secretele unei petreceri cu Mutu, nici unde și-a înțărcat el bălaia- nici măcar dacă bălaia respectivă s-a făcut și ea brunetă- nici de ce e Iri de un metru jumate cu mîinile ridicate...

Mă interesau alte treburi- și cum nu le-am găsit, după o intoxicare de cîteva minute cu știrile de eșapament național am decis să dau un click obosit pe unul din subiecte: transexualul Sorina se vrea din nou bărbat. Nu că m-ar fi interesat, Doamne-Feri! dar prea era urîtă arătarea în imaginea de prezentare și prea m-a chinuit întrebarea:"cine-i ăsta?". Aflai cu stupoare că am un grad de incultură mai mare decît zidul chinezesc și că ar fi trebuit să-l știu pe respectivul. Mă rog- respectiva. Mă rog...viitoarea fostă-respectivă. Pentru că în urmă cu 15 ani arătarea a fost sarea și piperul, Alfa și Omega, minus-infinitul și plus-infinitul știrilor romanești. Iar în urmă cu respectivii 15 ani și eu băteam birboanca pe aceleași meleaguri, n-aveam scuza comodă a emigrării! Cum de nici măcar nu tresar, nu mi se zbîrlește părul pe coate, nu îmi pleopăiește un ochi de bucuria revederii..??
Uite că nu! zac în nesimțirea necunoștinței de cauză și purced la a urmări- așa cum urmărești la zoo cimpanzeul printre gratii- desfășurarea firului povestirii.
Sorina îi tristă. Se vrea înapoi bărbat. Nu că ar fi fost vreodată, dar altă variantă de sex nu-i mai oferă natura, iar de ăsta actual s-a cam săturat. Îi ofticată- zice. N-a ieșit așa cum a visat în urmă cu 15 ani.
Dirijorul emisiunii încearcă să o facă să-și cînte povestea- însă Sorina a rămas repetentă și-n anul de grupă pregătitoare. Nu știe a cînta. Nu știe nici măcar a vorbi. Și dacă tot nu știe mai nimic se fac investiții semnificative și se aduc la fața locului o psiholoagă și-o astroloagă- ambele serioase și copleșite de importanța "cazului". Sorina știe doar că-i ofticată, că la 19 ani avea minte de copil (măcar avea una pe vremea aia!), că doctorul care a operat-o și-a bătut joc de ea pentru că n-a făcut-o femeie din prima, nici din a doua, nici din a treia..."da' cîte operații ai avut?"-întreabă, strepezit de grijă, prezentatorul. "Fo' 5"- răspunde momîia.
"Au fost experiențe traumatizante? te-au afectat emoțional?"
"Nu, că m-au amorțit, n-am simțit decît puțin".
Urmează apoi cadru apropiat, sala freamătă, adrenalina sporește: Sorina și-a produs o epilare definitivă în urmă cu cîțiva ani, supărată fiind că bărbia tot flocoșește. S-a mînjit pe fălci cu ceva sodă caustică iar acum nici de bărbat nu mai e bună că și Aghiuță e mai arătos decît ea.

Preț de vreo 20 de minute m-am încăpățînat să tratez suferința individului ca pe o știre. Ca pe ceva ce ar trebui să-mi suscite interesul, să-mi gîdile neuronii, să mă învețe ceva, să mă miște in vreun fel. Nimic!

Am deschis, cu încăpățînare, alte "ferestre": am dat de un batrîn ucis cu sînge rece în plină stradă pentru că n-a mărit pasul pe trecerea de pietoni. Pe nimeni nu părea să miște treaba asta, nici măcar pe ucigașul care rînjea canini de știucă sfidătoare către reporterii întărîtați. Am dat de cancanuri și emisiuni cu invitați care nu știu să lege două vorbe- dar care au iscusința de a-și clăti izmenele în public; de femei ușoare susținute de bani grei; de odrasle de miliardari prin tigva cărora și ecoul face ecou; de aurolaci deveniți vedete; de maneliști care s-au plictisit să tot fie maneliști și s-au apucat să maltrateze alte genuri muzicale; de vulgaritate și trivialitate ridicate la rangul de calități...și peste tot, ca pe un platou de aperitive, am avut parte de garnitura de țîțe, desigur.

Nu știu cine alimentează fabricarea tuturor acestor emisiuni- pentru că nu înțeleg cine poate avea atîta timp să le urmărească. Indiferent care sunt planurile mele zilnice cu greu găsesc timp de stat în fața televizorului- și aceeași problemă o au toți cei cu care am vorbit pe-aici, fie ei americani, romani sau alte nații.

Îmi pun întrebarea: într-o lume atît de zbuciumată și de torsionată de crize economice cum se întîmplă ca romanul să nu fie atins de nimic..? Cum de are el timp de urmărit circotragedia Sorinei-fostă-viitoare-Sorin, cum de e la curent cu cîte operații estetice are fiecare fufă cu pretenții de celebritate, cum de află romanul ce vedetă s-a epilat la timp și care-nu, cum de există și încă se mai fabrică atîtea posturi de televiziune într-o țară din care au plecat milioane de oameni (și nu de bine)..? Pentru cine? Pentru ce?

Cum de în Statele Unite cele mai populare subiecte ale știrilor sunt, conform ultimelor studii: vremea, evenimentele naționale, sănătate și medicină, afaceri și economie, evenimente internaționale și știință și tehnologie?-și cum de în Romania navighezi numai printre bîrfe de doi lei și cancanuri?

Cum de aici, dacă-mi plînge ochiul după vreo parte anatomică mai deocheată, trebuie să cumpăr reviste țiplate care nici măcar pe copertă nu-mi descriu ce conțin? și cum de în Romania chioșcurile de ziare sunt tapetate cu țîțe? pînă și revistele cu rebusuri sunt pline de așa ceva, poate și-n manualele școlare vom găsi, într-o bună zi...

M-aș bucura să aflu într-o bună zi că unul din răspunsurile la întrebările de mai sus este: "pentru că romanul o duce mai bine decat toți, pentru că el nu duce grija zilei de maine, pentru că pe el nu-l atinge nimic, niciodată".

2010-04-02T13:21:00.000-07:00

Ca în fiecare an mi-am propus să nu mă mai ambalez și să nu mai fac o mie și una de feluri de bucate pentru masa de Paște (la fel fac și de Crăciun, tot în fiecare an). Să pozez și eu în femeie "de carieră", în "prea-ocupată-să-mă-mai-ocup-și-de-ai-mei", în interesantă, în...mă rog! Adică să-mi ascund lenea sub o mască "la modă"..... (citeste mai mult- click pe titlu)

Pînă mai ieri n-am umflat gura frigiderului cu mai nimic "de sezon". Mielu' nu ne place (decît în poză), ouăle sunt pline de colesterol, maioneza e neam cu respectivele ouă, drobul conține prea multe măruntaie, cozonacul îngrașă...și-atunci ce a mai rămas?
În dimineața asta însă am revenit la vechile metehne: am pus gînd rău zburătăcitoarelor și am trîntit un drob în care găina s-a combinat fără rezerve cu ceva resturi de curcan. Multă, multă verdeață- să le țină de urît cîtă vreme se rumenesc în cuptor.
M-am stăpînit să nu arunc ligheanul de legume pe Apa Sîmbetei- căci a trebuit să le toc și să încropesc și o salată de Boeuf- și tare nu-mi place treb'șoara asta! De maioneză am scăpat mai ușor- am găsit una "de gata" care promite să nu dăuneze în nici un fel. Numai buzunarul îl scutură ceva mai mult...
Mi s-a făcut milă de apa în care au fiert mai sus pomenitele legume și am croit din ea o supă cu tăiței de casă (de casă se laudă ei că sunt, acuma în care casă au fost botezați...nu mai știu!).
Am intrat mai apoi în horă de-a binelea și am mai adăugat la inventar niște ouă umplute, tradiționalele rotunjoare vopsite și o încercare de prăjitură de casă (în avîntul meu culinar însă am uitat că făina integrală e bună numai pentru pîine, nu și pentru delicatesuri).
Am avut și un asistent de nădejde: fiică-mea.
Asta n-ar fi nimic, dar pe toată perioada dezmățului din bucătărie "asistentul" mi-a lipit pe tricou (într-un mod insistent și regulat- cum numai adolescenții zilelor noastre au la purtător) o mie și unul de abțibilduri a căror destinație inițială ar fi fost ouăle de Paște. Și, uite-așa, m-am pomenit că uit și că ies precum un pom de iarnă din casă și mai stau la povești și cu poștașul...cu tot tacîmul de rățuști, iepurași, cruciulițe plus alte invenții atîrnate ca la panoul de onoare. Strașnică impresie trebuie să-i fi făcut bietului om și celor care mi-au remarcat strălucitoarea apariție..!
Anyway, acum m-am potolit. Răsplata agitației mele va fi- ca în fiecare an- mulțumirea de pe chipul celor dragi. Păcat că nu sunt toți cei dragi la masă...

în vremurile pe care le trăim

2010-03-26T16:13:00.000-07:00

Ieri m-am uitat- așa cum obișnuiesc de o bună bucată de vreme- la o emisiune înregistrată a unui canal de televiziune romanesc. N-am să spun nici numele emisiunii, nici pe cel al postului respectiv pentru că- una la mînă- nu vreau să le fac publicitate gratuită și- a doua la mînă- sunt irelevante oricum..... (citeste mai mult- click pe titlu)

În respectivă emisiune am descoperit- cu o uimire vecină cu teama- că în Romania zilelor noastre nebune, nebune, nebune....se trăiește încă, în anumite colțuri de țară, după standardele străbunilor mei. Am descoperit o familie: el, ea (40, respectiv 35 de ani) și 4 copii: unul la liceu, o fată în clasa a 6-a și alte două copilițe pe undeva prin jurul primilor ani de școală. Familie amărîtă, ogîrjită de muncă și sufocată de neștiința tuturor lucrurilor știute de noi. Palme bătătorite, frunți netulburate de socotelile ratelor la bancă sau de caiete de contabilități familiale. Un cal, o vacă, două odăi și un veceu de paie în fundul curții mozolite. O copaie cu apă încălzită pe sobă și-un pumn de detergent, afară...Și doi oameni care atît de săraci pe dinafară și atît de avuți pe dinăuntru mi s-au părut..!
Muierea a trebuit să-și facă bagajele și să se lipsească de cei dragi ei pentru o săptămînă- astea au fost condițiile emisiunii. M-a durut cît de tare s-au străduit să aranjeze "pentru filmare" puținul amărît pe care-l agonisiseră.
M-a durut și tigaia în care a prăjit doi pumni de cîrnați pe post de cină- căci au țipat în mine socotelile de trigliceride via colesterol via alte obezități, după cum sunt învățată de vremurile pe care le trăim. Le trăim doar noi- pe ei nu îi atinge timpul. Copilelor le-au pus, peste ouăle prăjite în aceeași tigaie, cîte o lingură plină de ulei...."să fie mîncarea grasă, căci așa le place". Și-au tăiat mămăliga cu o ață, și-au făcut din ea cocoloașe rotunjite în mînă...și au mîncat așa, fără de furculițe sau de alte învenții de-astea, fără să le pese nici de noi, nici de vremurile pe care le trăim...
O uliță plină de noroi și de miros de bălegar vechi, un puț sărman lipsit de cumpăna fîntînii și o sărăcie mai sclipitoare decît însuși diamantul. Toate astea m-au făcut să ma uit cu un ochi plin de milă și cu un altul plin de criticisme direct proporționale cu...vremurile pe care le trăim.
M-a durut însă, mai mult ca orice, clipa despărțirii lor: el, amărîtul cu cîteva clase primare și ea, sărmănuța măritată din primii ani ai pubertății cu el...au plîns. Sincer, cum numai niște oameni atît de simpli o pot face. Din toată inima lor- în care, pe lîngă cei 4 copii, mai găsiseră loc și pentru dragoste. Dragostea pură, adîncă precum brazdele frunților lor, dragostea deznădăjduită a doi oameni care nu s-au mai despărțit, pînă atunci, niciodată. Dragostea aceea care, privind-o, te face să te întrebi ce se va întîmpla, oare, cu celălalt cînd primul dintre ei se va stinge...nu va mai fi...?
M-a cutremurat lecția asta de viață: simplă, dureros de simplă. Mi-am adus aminte de mine...de noi...de dragul meu drag și de cît de modești am fost și cît de simpli...și cît de mulți prieteni am mai avut, și cîți oameni cu care rîdeam sincer ne treceau pragul...
Mi-e dor de anii ăia și mi-e dor de simplitatea vieții- chiar dacă știu sigur că nu mi-ar fi bine dacă m-aș întoarce la ea. E tributul evoluției și al vremurilor pe care le trăim- îmi veți spune.
Eu tot mai cred că e doar o vînare de vînt...

Asculta mai multe audio Muzica

Noapte bună, Pîș-Pîș..!

2010-03-24T20:17:00.000-07:00

Nanu (Nașul)Pîș-Pîș s-a stins- cuminte, înalt și alb, ca o lumînare. S-a dus fără prea multe vorbe și știu bine că acum își croiește drumul cu bastonul lui, într-o lume argintie...Se va așeza, într-un final, pe o margine de nor și ne va privi, curios, pentru o vreme: "ce face Dișteptu'?...dar Dișteapta, ce mai zice ea?...". Ne va analiza, ne va da nume, ne va trimite povești de-acolo, de sus. Din cînd în cînd va opri cîte un suflet să-i țină companie la o tablă și la o aducere aminteNanu a oprit ceasul și a hotărît că e momentul să se odihnească.
Noapte Bună, Nanule Pîș-Pîș

sa-ti faci cruce...(din 5/28/2008)

2010-03-16T03:56:00.000-07:00

De la venirea mea in America am facut cunostinta cu 2 biserici straine mie. N-am sa le dau numele- nu are rost si nu am nici un interes sa o fac. Povestea-i alta.
La o saptamana de la aterizare, cand ni se parea ca si aerul miroase pe-aici a parfum (si chiar mirosea, prin unele locuri, a servetele folosite in masinile de uscat rufe care-si pufaiau caldura pe gurile de aerisire...dar, de unde era sa stim noi, atunci, toate acestea??) am fost invitati de un vecin de bloc- descrierea lustruita este afro-american- baiat valabil si foarte guraliv, la slujba duminicala de la biserica de cartier in ograda careia se inchina el. .... (citeste mai mult- click pe titlu)
M-a dus mintea, instant, la filmele americane vazute pe-acasa, prin Romania, in care un grup foarte bine organizat si plin de ritm topaie in spatele pastorului, cu vitraliile in spate, lansand intr-o armonie deplina osanale Domnului.
Am acceptat invitatia si ne-am grabit sa tinem pasul cu respectivul Mike, imbracati la 4 ace, costum, cravata si pantofi cu scartz (made in Romania).
Biserica respectiva s-a dovedit a fi o odaie inchiriata pe o strada de rand, undeva intre un magazin de vechituri si un oficiu postal. O intrare sordida intr-o adunatura pestrita. Eram singurii albi intr-un grup de vreo 30- 40 de indivizi- toti la 4 ace, costume, cravate, rochii si pantofi cu scartz (ai lor made in China). Adunatura s-a comportat dupa regulile umane stiute de noi pana in momentul in care primul individ a insfacat microfonul- dupa care, intr-un delir general, rochiile cu pretentii, costumele si pantofii cu scartz au inceput sa trepideze intr-o isterie generala din care noi, nefericitii cu o saptamana de America la activ, n-am prins decat ideea :"in the name of Jesus we pray!". De ce se "pray" ei atat de zgomotos si de ridicol, ca o descarcare nervoasa...n-am inteles. Cert e ca m-am rugat cuminte si-n gand, tot timpul, la Dumnezeul meu ca sa nu mi se sperie copila si sa ramana cu vise si amintiri urate.
La final ne-au scos fortat in fata adunarii generale asudate de atata "pray" si ne-au aplaudat isprava de a veni in America- basca de a le calca pragul acelei faimoase biserici! Drept multumire pentru tot circul a trebuit sa si aruncam in palaria purtata din mana-n mana o "contributie" de vreo 10 dolari- pe care am pomenit-o luni de zile la rand, facand marunt din buze.

La doua saptamani de la aterizare am primit invitatia administratorului de bloc- roman cu vechime de 40 de ani in America- de a merge la biserica la care se inchina el. Ne-am aratat foarte incantati- doar era vorba de ceva ce stiam, nu mai aveam nevoie de noi experiente religioase...S-a oferit sa ne duca el cu masina, distanta fiind apreciabila iar noi pietoni la acel moment. Ne-am imbracat la 4 ace, cravata si pantofi cu scart (made in Romania). Copila ne era racita- dar am zis ca merita, pentru numele lui Dumnezeu, sa facem acest efort.
Dupa circa o jumatate de ora de condus...am ajuns la biserica. Numai ca slujba incepea, pentru gusturile noastre, ceva cam tarziu. Si nici locasul in sine nu era ce stiam noi ca trebuie sa fie. Semana mai mult cu o cladire cu pretentii artistice, un amfiteatru...Am cautat cu ochii icoanele- nu le-am gasit. Doar o cruce imensa, de marmura alba, care rupea aerul salii exact in mijloc. Si un ecran imens. Scaune pentru fiecare. Cate o Biblie pentru fiecare si vreo doua carti cu rugaciuni. Un cor de adolescenti cu un aer resemnat si oarecum auster...Copila m-a tras de mana sa ma intrebe de ce nu se inchina oamenii astia...? Eu l-am tras de maneca pe administrator sa-l intreb cat tine slujba...Barbate-meu m-a tras de cot sa-mi arate ce aparatura ultra-pretentioasa detin enoriasii- sunet si lumina. Zeci de voci care se rugau in cor si intre care ale noastre nu se potriveau sub nici o forma. Am trecut, pe rand si intr-o viteza destul de mare, de la curiozitate, la uimire, cercetare, neintelegere, iritare, enervare...pana la manie. Administratorul imi zambea tamp ori de cate ori incercam sa-i suier ca fata e racita si ca trebuie sa ajung acasa, sa-i dau antibioticul. Inutil. A trebuit sa stam si sa ascultam un intreg program cultural- artistic. Logic ca, la final, ne-au ridicat in picioare, ne-au aplaudat isprava de a veni in America si, cu o donatie de 100 de dolari, ne-au dat de inteles ca ajutorul va fi mai consistent, pe masura ce si prezenta noastra acolo va deveni permanenta.

La 4 ani si mai bine de la prima aterizare pe pamant american m-am facut cu o vecina de neam romanesc- la vreo 50 de ani, femeia, dar cu odrasla cea mai mica (din cei 7 ) de varsta fetei mele. Are vechime pe plaiurile astea mult mai mare decat a mea, oricum. Distanta dintre noi- de cateva case. Prietenia insa nu s-a legat decat atat cat legi, impreuna, doua fire de leustean si 4 de loboda. Ea are casa si curte- proprii si personale. Eu- in chirie. Mai exista o diferenta- de religie- pe care am dezbatut-o, in mare graba, cand ne-am ciocnit la cumparaturi. Eram fara slujba si am intrebat-o daca ma poate ajuta cu un sfat, o indrumare (fiind mai veche pe-aici). Mi-a raspuns, supusa, ca ma invita la slujba (la biserica de care apartine, desigur) pentru a afla mai multe si, eventual, pentru a fi ajutata. Am refuzat-o la inceput politicos- mai apoi, pentru ca insista, i-am raspuns taios ca nu ma intereseaza alta coloratura religioasa. Politicos, mi-a trimis la nici o saptamana, prin copila, doua fire de leustean si 4 de loboda- din gradina proprie si personala, desigur. Si o revista viu colorata, cu tematica religioasa. Am inapoiat, indaratnica, revista- zarzavatul, neam prost ce sunt, l-am aruncat pe loc intr-o ciorba. Au urmat, mai apoi, cateva telefoane mieroase si vizita extrem de surprinzatoare a unor "surori" - pe care le-am tinut insa pe scarile blocului, in incercarea de a le bloca orice tentativa de a se apropia de mine. Si au mai fost cateva fire de leustean si vreo 4 de loboda. Pana cand, intr-un final, am reusit sa imi exprim indaratnicia in gura mare si, mai mult decat atat, sa cer sa fiu lasata in pace.

...Mi-am adus semintele de leustean buzoiene, anul asta. Le-am pus in ghiveci, la soare, si le-am servit ingrasaminte americane, sa creasca intr-o saptamana cat altele-n 7. Loboda- n-am, da' nici ciorbele nu-mi sunt in mare suferinta dupa asa ceva. Mi-am mai pus, ca sa fiu sigura, si vreo doua ghivece de patrunjel. Si, daca ma simt amenintata, promit sa ma extind si cu alte zarzavaturi- cu toate ca n-am de gand sa trimit nimanui simbolicele doua fire de leustean si 4 de loboda...Mi-e mai bine asa!

orizonturi de hartie

2010-03-12T15:52:00.000-08:00

Eu nu inteleg cum rationalistii au ajuns, netam-nesam, oameni "rai".
S-o luam ca atare: dau un ban, fac vanzare unui ziar care se intituleaza "Adevarul". Ma astept- ca orice om de buna credinta, sa mi se serveasca in paginile acestei publicatii numai si numai...adevar ( de fapt nu ma astept, e doar teorie). Il devorez cu o sete mai mare decat cea pe care mi-o stimuleaza oricare alt ziar: trec de paginile cu morti, raniti, sinucigasi, trec si de cele cu legi care parca sunt date in ciuda statutului meu de cetatean cuminte...ajung la bancuri si viata mondena, ma minunez cum banii pot polei cele mai imputite haznale ale lumii si, intr-un final...ajung la o poveste trimisa dintr-un balon roz..... (citeste mai mult- click pe titlu)

Balon roz...? -ma intreb. Intr-o lume din ce in ce mai cacanie...? Ia sa bag un ochi.
Aflu, eu- amaratul infundat in lumea gri a cotidianului- ca se poate trai bine si fara griji pe lumea asta. Ca un hamac atarnat la malu' oceanului si un bananier spanzurat deasupra colibei sunt realitati palpabile, nu pastile de noapte buna servite de filme gen "Laguna Albastra"...
Ridic o spranceana, trag jaluzeaua (ca sa nu mai intre lumina zilei peste mine si sa pot visa cu ochii deschisi), sun un prieten si ii zic ca exista speranta si pentru muritorul de rand ca noi, ca raiul este aici, la doi pasi si ca prosti si orbi am fost de nu l-am vazut pana acuma..!
Balonul roz se umfla in gatlejul meu povestindu-i prietenului ce am descoperit...prietenul, la randul lui, umfla caimacul sunand alti prieteni...si, uite-asa, incepem sa ne impachetam virtual ce ne trebuie pentru a lasa in urma lumea dezlantuita si a ne alatura "adevarului" prezentat, in paginile lui, de respectiva publicatie.
Ca veni vorba de impachetat- cred ca aici ne-am impiedicat cu totii, aici ne-a adormit pasarica ciripitoare din mansarda invadata de rozmarin...Sa impachetam- zice fiecare- dar ce? In balonul roz nu ne trebuie mai nimic de imbracat, gasim ceva verdeata sa ne acopere goliciunea. Putem renunta si la incaltari, nu ne-am asorta cu jungla in adidasi sau pantofi cu toc. Apoi, am vazut noi prin pozele de-acolo ca nici asternuturi nu trebuie, ca doar poti sa-ti atarni lenea intr-un hamac pana se plictisesc mustele sa-ti dea tarcoale. Am citit chiar ca bebeii cresc fara scutece, usurandu-se pe tine- si tuturor li se pare ceva normal asta. Chiar si noua- la naiba, pana mai acum 20 de ani cresteau copiii fara pampersi si nici hartie igienica nu prea se gasea...
E OK, ne zicem, ce-a mai ramas...? Aparat foto, ceva tehnica?-nicidecum, in rai nu se intra cu priza in buzunar. Un ceas, ca sa nu ne iesim din mana cu trezitul de dimineata..? la ce bun, in balonul roz nu exista job-uri, nu exista economie de piata, nu exista sefi sau subordonati.

Ne stergem sudoarea framantarilor intelectualiste si ne bucuram ca, de fapt, pentru a pleca spre balonul roz ne trebuie doar o traista de rafie, si aia jumate' umpluta cu vant.
Incep insa sa apara si ceva intrebari- unul din prieteni vrea sa stie ce se intampla in cazul in care da vreo boala tropicala peste el..? altul cerceteaza unde isi va inscrie copilul la scoala (plodul e dotat cu inteligenta si n-ar vrea sa-l vada pe drumuri, oricat de "roze" ar fi ele)...Nu-i nimic, gasim raspuns!- ne imburicam si cumparam in draci editiile viitoare ale adevarului cotidian, cautand febril un pai de care sa ne agatam in valtoarea care ne-a cuprins.

Castelul de carti de joc se ridica cu repeziciune, ne visam deja pe plaja, scaldandu-ne plozii in apa curgatoare de la ora 4...uitam de sefi idioti, de politai corupti si de vecini sinucigasi. Uitam de droguri, de cutremure si de razboaie. Ne visam alergand desculti si fara grija zilei de maine sau a celei de poimaine, aidoma personajelor promovate de respectivul cotidian.
Unul din prieteni insa ramane insistent in rationamentele sale: bai, din ce o sa traim acolo? din frunze? din leganat in hamace? (l-o fi facut muma-sa contabil, prea vrea sa le calculeze pe toate!)
Ii raspund ca din munca campului si-mi dau seama, in exact acelasi moment, de ce gogorita mi-a iesit din gura: nici bunica-mea, Dumnezeu s-o Ierte, n-a putut sa traiasca numai din asa ceva. Tot a avut, acolo, o pensie mica de CAP-ista...plus ca pe perioada de foamete numai in pielea ei n-as fi vrut sa fiu, mai ales cu un plod atarnat de fuste!
In incercarea de a gasi un raspuns incingem spiritele din spuma cea roz. Noi nu vrem decat sa stim decat cat costa intrarea in Paradis: stim, din experienta noastra si a amaratilor de dinaintea noastra, ca oriunde te-ar duce soarta in lumea asta iti trebuie niste bani- de bilet, de cazare, de mancare, de etc...Sa fie Paradisul gratuit si sa aiba el portile deschise pentru tot narodul...?
Intrebam pe cei deja intrati acolo si aflam-dupa multiple insistente si dupa ce toata lumea aplaudaca termina de aruncat cu pietre- ca, in fapt, ei sunt sustinuti financiar tocmai de ziarul pe care-l cumparam ca orbetii...acela care ne spune adevarul, nu...? Care adevar? Daca eu sau prietenul meu cel carcotas alegem acelasi Paradis se vor gasi sponsori si pentru noi? Este asta un adevar?
....Cine a vazut filmul "The Truman Show" stie despre ce vorbesc. Jim Carrey palpeaza, la un moment dat, un orizont de hartie. Cam asa si cu noi.
Imi pare sincer rau ca adevarul nu este altul. Ca e tot unul din hartie. As fi vrut sa cred in minuni- si sunt cateva in care chiar cred, dar de o cu totul alta natura.
Stiu ca mass media romaneasca trece printr-o criza de subiecte- dar chiar sa ajungi sa servesti drept "adevar" un scenariu..?
Cu ochii la hamace si la cocotieri strepeziti de soare uita romanul de foame..? uita ca are rate la banca? uita ca la prima ora a diminetii ii zbarnaie ceasul si ca trebuie s-o ia de la capat..? Se pare ca da.
Una peste alta insa, trebuie sa ii felicit din inima pe tinerii care au gasit solutia ingenioasa a iesirii din criza: chiar ii cred destepti si chiar nu-i cred cand spun ca acolo vor ramane pana la pensie (tocmai pentru ca sunt destepti!). Au gasit o oaza de liniste si de frumos si isi cresc copilul- in primii lui ani de viata- intr-un mediu in care toti am visa sa o putem face: cine ar zice "nu" unui hamac, unei lipse de scutece si unui imbaiat la rau la fix ora 4..?! e vreunul atat de ipocrit?
Ii felicit si le doresc tinerilor acestora destepti si frumosi, cu toata sinceritatea mea, multa sanatate si tot binele din lume.
Aplaudacilor le doresc un somn linistit si durabil. Chiar daca se mai nasc si monstri din el, din cand in cand.
Mass mediei ii doresc sa nu mai fie capabila, la un moment dat, sa se joace cu mintile oamenilor. Asta nu se va intampla insa niciodata, stiu.
Mie imi doresc sa ajung ca ei, ca romanii lipsiti de griji din Piracanga: sa fiu sponsorizata sa-mi traiesc viata acolo unde si mai ales cum mi-o doresc.
Si acum noapte buna tuturor: maine este zi de munca pentru mine.

la umbra unui zîmbet

2010-03-09T15:05:00.000-08:00

Ada împlinește pe 24 martie 102 ani. O privesc cum se apropie împingînd cu o uimitoare ușurință la cadrul de aluminiu și zîmbindu-mi, ca într-un ritual al fiecărei dimineți.
"Good morning, Ada!"
"Good morning, Doina!"
Este de o vitalitate uimitoare și de un rar bun simț. În plus, răspunde oricui cu un zîmbet cald, un zîmbet din acela exersat sincer o viață întreagă.
"Care-i secretul tău, Ada...?"- am întrebat-o astăzi..... (citeste mai mult- click pe titlu)

"N-am nici unul...Viața mea a fost cam plină de "nu"-uri: nu am fumat, nu am băut, nu am depășit măsura. În schimb am muncit mult- am avut o fermă de porci și asta a însemnat multă alergătură."
"Trebuie să fie un secret, Ada"- am zîmbit neîncrezătoare.
"Muncește și zîmbește- atît".
===================================================================================

bloguim, bloguim, bloguim....

2010-03-03T15:18:00.000-08:00

Cine decide sa inceapa un jurnal in paginile internetului si ma apoi se vaita ca il citesc prea multi- sau prea neinvitati- triseaza. Si eu ma numar printre ei, recunosc- am o postare mai veche in care ma vaicaresc ca fosta mea "prietena" imi umple podeaua virtuala cu noroi in mod constant...Eu ma fac ca nu o mai vad, ea- ca intr-o gluma proasta- pune mana la ochi si zice "I'm invisible"...De ce se nu recunosc insa, foamea cu care-mi devoreaza postarile imi da o oarecare senzatie de bine pe care multi o inteleg si pe care nu vreau sa o explic acum si aici....... (citeste mai mult- click pe titlu)

Varianta blogului este ca o usa deschisa noaptea intr-un oras supraaglomerat- este practic imposibil ca pe ea sa nu-si bage capul necunoscuti, curiosi sau rau intentionati. Plus persoanele carora le sunt adresate postarile, plus aplaudacii de pe margine, plus ciudatii sau mai putin ciudatii...este o lume pestrita in care reactiile sunt extrem de diversificate. Unuia ii place ceea ce scrieti, altuia-nu. Unii se instaleaza in umbra aventurilor expuse online (precum muschiul pe copac, isi trag seva zilnica din istorioarele servite de diverse bloguri), altii nu gasesc nimic normal in ceea ce pentru altii- este. Singurul jurnal cu iz de intimitate este cel clasic, incondeiat pe hartie- la care, din pacate, am renuntat toti. Lumea simte nevoia de expunere, de popularitate, de exhibitionism sentimental, de lamentari cu martori si de exaltari cu aplauze.
La inceput au fost forumurile- iar cei care le-au administrat stiu foarte bine ca in ograda lor internetista au sarit gardul si oamenii cuminti, si plictisitii, si din cei care nu au nimic a spune, si vesnic nemultumitii, si pusii pe harta, si desteptii, si mai putin luminatii si, de ce nu...si idiotii- ce vreti? asa e de cand lumea.
Acum am ajuns in febra blogurilor- va trece si asta. Nu curand si poate nu de tot.
Unii scriu din plictiseala. Altii din dorinta de a se face cunoscuti. Altii pentru ca vor sa arate lumii ceva, sa epateze sau vor doar sa fie in pas cu "moda". Altii vor sa ii ajute pe cei din jur cu informatii care lor li se par utile. Mai exista categoria acelora care scriu pentru sine sau pentru un cerc restrans de oameni dragi lor- dar aceia sunt foarte rari si de obicei ascunsi privirilor indiscrete...si da, ii apreciez, le respect intimitatea si-i cred pana la capat ca nu vor publicitate gratuita pe internet.
Restul- ca si mine- triseaza.
Forumurile au fost parte importanta din viata mea intre anii 2000- 2006 (poate chiar 2007). Cu ajutorul lor am ajuns in America, tot cu ajutorul lor mi-am facut prieteni si, desigur, tot din cauza lor am si dusmani (mai multi decat prietenii, desigur). In paginile forumurilor am invatat ca oamenii sunt perfizi, ca dincolo de ecranul asta subtire si de "caramelele" la care batem cu inversunare suntem niste ipocriti (dar ne dam destepti nevoie mare, cine ne vede, cine ne poate trada..??) , ca idiotii au doza cea mai mare de timp liber din lume (si tare mi-e ciuda pe ei!) si asta se reflecta in postarile lor fara numar, fara numar si fara noima...ca tot ce suna si arata bine se vinde la fel de bine si ca lucrurile gri nu dau bine la imagine chiar daca umplu, cateodata, ecranul...Respectivele forumuri m-au invatat ca e mai bun un dusman "citit" decat un admirator "limpede la cap ca oul"...dar si ca vorba "prosti da' multi" a fost, este si- din nefericire- va fi valabila pentru totdeauna.
Acum, istoria se repeta cu nou infiintatele bloguri- un individ decide sa-si faca publica povestea, declara de la bun inceput ca o scrie doar pentru neamuri- lasa insa poarta deschisa pentru comentarii- si asa incepe circul. Apar, intial, admiratori- care mai de care mai lipsit de ocupatie si mai avid sa-si verse plocoanele verbale in paginile respectivului blog....pana intr-o zi cand-din Chiar-Doamne se iveste primul nelamurit. Pune ceva intrebari, lumea il priveste oarecum circumspect ("ce vrea asta, ne tulbura clocitoarea intelectualista..?!"), omul insista, autorul blogului incearca sa-i infiga subtil un calcai in coaste, omul se supara, impunge cu intrebarile lipsite de raspuns, fanii fac spume la gura (apar rabufniri neuronice de genul "wow...wow!...chiar nu stiu ce sa mai zic!...wow, ce lume rea!"), nemultumirea se transforma in suparare si, la final...apare reactia spumoasa, cu dop (care face "fassss") a autorului: el se plange ca uite ce a ajuns blogul lui, el n-a intentionat sa fie citit de nimeni, a scris numai pentru prieteni (ce lume rea!), ba nu: numai pentru mama si tata dar au avut cale libera si prietenii (ce lume rea!), si acum trebuie sa dea socoteala unuia si altuia pentru ce a debitat in paginile astea virtuale (ce lume rea!!)...
Pai da! ca daca era tot o spuma roz, idiotica, nimanui nu i-ar fi pasat de asta. Din pacate trebusoarei asteia cu forumurile si cu blogurile- si cine mai stie ce s-o mai inventa tot in stilul asta- i se potriveste vorba aia din batrani, legata de casnicie: ca e ca un butoi plin de rahat si deasupra cu un strat de miere...Deci, cine nu vrea sa se manjeasca cu treb'soara mirositoare sa isi faca postarile private- restul sa suporte cu barbatie consecintele.

simplitatea vieții

2010-02-26T16:36:00.000-08:00

Undeva, într-un alt capăt al lumii ăsteia- numit Piracanga- există un cuplu de tineri a căror liniște am tulburat-o, fără să plănuiesc asta inițial, în urmă cu cîteva zile. I-am descoperit absolut întîmplător prin iscoada internetului, i-am studiat în mare grabă în primele mele intrări pe blogul lor, i-am invidiat chiar la un moment dat pentru stilul de viață, după care....s-a întîmplat inevitabilul: am pus cîteva întrebări. Ei nu mi-au răspuns încă- m-au luat însă în bătaia puștii cîțiva admiratori..... (citeste mai mult- click pe titlu)

Povestea este simplă: oamenii respectivi au renunțat la tot și la toate, și-au făcut frumușel bagajele și au ales un loc din lumea asta despre care nu știu cum de au aflat ei- și eu nu! Piracanga se numește, Bahia, Brazilia.
Toate bune și frumoase- atît de frumoase însă încît nu pot să înțeleg cum de unii pot vorbi numai și numai despre hamace, ocean, junglă și iarăși hamace...iar alții nu au pe buze decît bill-uri, mortgage, rate la mașină sau bani pentru facultatea copilului..?!
Am colindat și eu, Doamne-Ajută. Am văzut munte, și mare, și ocean și deșert. Junglă-nu.
Peste tot am găsit oameni care trăiesc folosindu-se de bani. Iar banii îi pot obține numai făcînd ceva în schimbul lor. Cel puțin așa funcționează lumea în care mă învîrt eu.
N-am găsit nicăieri un colț de lume unde doar el, timpul, să te hrănească atît spiritual, cît și fizic. Se pare însă că Piracanga, Bahia, Brazilia, face acest lucru.
...Îi felicit. Nu-i înțeleg (nici nu văd la ce mi-ar servi, în final, să fac asta), nu aș alege aceeași cale pentru mine și cu atît mai puțin pentru copila mea- dar îi felicit și mă bucur pentru ei. Și chiar am ajuns să sper că unii ca ei vor descoperi, într-o bună zi, rețeta simplă a vieții fără de griji.

( În fotografie școala din Piracanga pentru copii de la 3 la 18 ani, o școală "pentru Corp, Minte și Suflet")-sursa http://www.piracanga.com/english/

Clientu' nost'- Stăpînu' nost'- partea a II-a

2010-02-12T15:56:00.000-08:00

A doua rundă de spălare organizată a creierului mi s-a servit cu puțin timp în urmă, odată cu mutarea și, respectiv, schimbarea locului de muncă (cele 50 de mile străbătute zilnic depășeau cu mult puterea mea de adaptare la mediu...). Entuziasmul de început m-a făcut să cred că dau ceva bun pe altceva mult mai bun- totul pînă cînd s-a ajuns, din nou, la mult trîmbițatul training, mîndria angajatorilor și spaima ălora care incă mai dau semne de folosire rațională a materiei cenușii....... (citeste mai mult- click pe titlu)

De data aceasta ar fi trebuit să ne coacem- noi, mîna de proaspeți angajați- la un foc mai rapid, nu ni s-a alocat decît o amărîtă de zi pentru însușirea neprețuitelor idei, informații, învățăminte.
La catedră, cu o mapă plină de foi, notițe și fițuici, s-a înșurubat o tanti plăcută la port și la vorbă și oarecum alături de noi, cu sufletul măcar, în aceste clipe de o greutate covîrșitoare. Ne-a luat amprentele inteligenței prin cîteva întrebări scurte precum un joc de glezne...avem idealuri?...care sunt acestea?...care este cea mai importantă persoană din viața noastră...?
...Toți cei căsătoriți au răspuns: "copilul"- sau "copiii", după posibilități. Printre ei și eu.
Tanti ne-a zîmbit pentru că, probabil, nu eram prima serie de oi rătăcite. Nu, dragilor, nu copiii sunt cele mai importante persoane din viața voastră- voi înșivă sunteți. N-ați știut-o, n-o înțelegeți- nu-i nimic. Trebuie s-o înghițiți așa, nemestecat. Gura mare!
Cît am gîndit eu sau ceilalți cît de scrîntită la cap este tanti respectivă nu are prea mare însemnătate- cert este că, la finalul unei întregii polologhii, s-a dirijat întreaga turmă către concluzia: suntem cei mai importanți pentru noi înșine pentru că noi trebuie să atingem perfecțiunea, să devenim mulțumiți de propria persoană și, odată cu asta, să mulțumim pe cei din jur...de fapt, nu chiar pe toți, ci doar pe aceia care ne sunt clienți (customers), care ne cumpără marfa, produsele, munca și, implicit- ne plătesc salariile.
Buun...am behăit în unanimitate, ne-am limpezit de bunăvoie o parte din cerebel și am purces la a doua serie de îndobitociri organizate.
Ni s-au servit două ore de filme- cîteva pe dvd, cîteva din generațiile demult apuse, ale casetelor video. Cîteva despre mastodontul care urma să ne ia sub aripile lui, cîteva despre tipurile de foc (A,B,C și D) și- atașat- extinctoarele corespunzătoare...mai apoi ni s-a arătat cum trebuie să funcționeze turma în caz de incendiu, cît de "la pas" trebuie să părăsească cociomeața în flăcări.
Pauză de o țigară sau de un pipi scurt. Apoi revenire în sala de training.
Alte dosare- de data aceasta personalizate, cu întrebări la care ar fi trebuit să răspundem cît de sincer ne țineau ficații. Alte filme, fiecare în parte cu tematica altui departament. Pauze de gîndire, întrebări și răspunsuri. Bifat în dosare, întors foile cu susu'n jos, privit pe tavan și scărpinat cu coada pixului în ureche.
Întrebări la care se ridica mîna, întrebări la care se lăsa privirea în dușumea.
Răspunsuri la care tanti a zîmbit tuturor, răspunsuri la care tot ea a rînjit colții numai unora.
La un moment dat s-a petrecut și inevitabilul: am fost întrebați cît de mult suntem dispuși să ne schimbăm? Am simțit că, pentru binele meu, trebuie să mă camuflez, să simulez că nu exist, că nu m-am inventat încă...și m-am rugat, cu ochii-n dușumele, să nu o pună gaia pe tanti să îmi ceară și mie răspunsul...Îi auzeam pe ceilalți cum behăie, cuminți, într-o aprobare generală, bolnavă: "da, suntem dispuși să ne schimbăm, schimbarea ne face bine"...
...Și s-a ajuns și la mine. Mi-am zis că o viață am (Bubu, tatăl meu, are și-un adaos la asta: "și-o gaură-n dos") și că trebuie să iau atitudine, cu orice preț! Am privit-o pe tanti în ochi și i-am răspuns: "depinde cît de mult și pe ce perioadă trebuie să mă schimb...Mă cam plac așa cum sunt, nu prea aș schimba nimic..."
Logic, spălătoria automată de cerebele s-a scurtcircuitat. Tanti a dat un pic rateu la demolarea personalităților, așa element distructiv nu avusese în plan pe ziua respectivă. A dat la pompă cîteva explicații tardive, că omu' e întotdeauna în căutarea mai binelui, că mai mereu avem ceva de schimbat ca să devenim mai buni, mai productivi, etc, etc, etc...
N-am mai ascultat-o. Nici ea nu m-a mai întrebat nimic, nu a vrut să mai riște preabinele și calmitatea dobitoacelor din jur.
La final ni s-a înmînat cîte o foaie pe care fiecare și-a încopitat și mai apoi semnat declarația de aderare la politica firmei. Clientu' nost'- stăpînu' nost'!
Între timp ni s-au imprimat și plasticat emblemele cu numele fiecăruia.
"Cum vrei să te chemăm? Doina?"- m-au întrebat.
"Oaie"- le-am răspuns în gînd.
...N-au fost primii pe care i-am abandonat și, poate, nu vor fi nici ultimii. Le-am înapoiat toate ustensilele cu care mă înzestraseră- am păstrat numai dosarul plin de aberații, ca pe o probă pentru vremurile care vor veni. Le-am dat pînă și insigna înapoi. Numai timpul meu pierdut în timpul orelor de clăbucire și clătire a cerebelelor nu mi-l poate înapoia nimeni...Ceara mamei lor!

Clientu' nost'- Stăpînu' nost'- partea I

2010-02-08T05:27:00.000-08:00

În urmă cu vreo 6 ani am avut- prin bunăvoința unui vecin sîrb care lipea pe oricine, oriunde la acea vreme- ocazia de a mă angaja într-un lanț hotelier de mare răsunet atît aici, cît și în restul lumii. Postul era unul umil- pentru mine, nu știu alții cum sunt...- dar menit să-mi rotunjească buzunarul, măcar pînă îmi găseam ceva mai bun.
M-am prezentat, am completat voinicește o aplicație- despre care nu am înțeles cum poate fi măsluită atît de ușor într-o lume pe care o credeam corectă, diferită de cea din care tocmai aterizasem- și în mai puțin de o săptămînă am fost deja chemată să încep perioada de "training". Concept cu totul nou pentru mine..... (citeste mai mult- click pe titlu)

Cred că grupul de noi angajați se rotunjea pe undeva pe la suma de 20- oameni care urmau să curețe, să întrețină sau să alimenteze mastodontul cu etichetă de hotel. Ne-am întîlnit cu toții acolo unde ni s-a spus, la ora la care ni s-a spus, într-un hol de unde am fost mai apoi culeși, sortați și așezați în grupuri și grămăjoare. Vreme de o săptămînă am fost purtați pe la subsol- unde duduie motoarele respectivei industrii- prin cele 28 de săli de conferință, prin cele 6 săli de bal, am fost urcați cu liftul pînă la un etaj al cărui număr nu mi-l amintesc...știu doar că mi s-a părut stupid de departe de podeaua Pămîntului...iar după fiecare vizită de acest gen am revenit, tot în spirit și organizare de turmă, în măreața sală de festivități special organizată pentru noi.
Ni s-au oferit cafele, ceaiuri fierbinți, ape plate, turte dulci și fructe feliate. Ni s-au dat pauze de ușurare nervoasă. Am fost chiar înarmați cu dosare personalizate, cu pixuri la asorte și cu broșuri la subiect- ce vrei mai mult..?
În fiecare zi cîte un cap luminat a venit să ne prezinte- cu carioci, scheme și sublinieri pe tablă- care este politica firmei și cît de dumnezeiesc trebuie noi să o privim.
"Clientu' nost'- Stăpînu' nost' "- ni se tot spunea nouă, celor 20 și mai bine, poate, de europeni (covîrșitoarea majoritate) sătui de o lozincă răsuflată și luată la sictir în propriile noastre țări...Haide, breee (ne gîndeam și chiar șușoteam între noi, în pauze) chiar așa să fie?
...Și așa a fost! Pe parcursul întregii săptămîni fiecare dintre noi a umplut dosarul cu scheme, citate; am colorat, am ridicat mîna să răspundem la întrebări, am dat teste și ni s-au dat calificative. Bașca documentarele în timpul cărora se stingea lumina-n sală ca la cinematograful "Dacia"!
...Nu-mi mai amintesc mare lucru de atunci- doar că exista o anume teorie a "castravetelui" (Give em the PICKLE) pe care instructorii săltau extaziați și penibili iar noi trebuia, instant, să părem că aderăm la întreaga idioțenie. Ne-au învățat să zîmbim chiar și cînd ne doare și ne-au învățat să ne cerem scuze dacă, cumva, cuiva nu-i place zîmbetul nostru.
========================
Mi-am amintit că am păstrat ce am scris, atunci, în paginile unui forum cu ajutorul căruia am ajuns aici, în America și prin intermediul căruia am cunoscut mulți oameni de calitate- printre ei Amalia. Iată:

"Ma gandeam azi, in putinul timp, liber.. ca ar fi chiar interesant de pornit si o "odisee a muncii de house attendant"... chiar util ...
Am sa trec peste prima zi, cea de ieri, in care vreme de ... 8 ore am avut parte de grafice, notite si o gramada de bla-bla-bla despre ce inseamna si ce presupune acest job. ... a fost o zi in care am stat frumusel jos, am servit la un moment dat si masa gratuita (si ce masaaaaaaa..... ) si ... am fost si platiti pentru asta (ma rog, pe hartie deocamdata, cecurile apar peste exact doua saptamani...)
...ok....
Trecem la ziua a doua:
plecare la ora 7.10 ... cu CTA-ul (adicatelea trenul suspendat) ... tangaj mare, intarziere si mai mare ... panica si tocuri tocite cu spor in fuga catre hotel (avem doar 6 minute inainte de fix si 6 dupa in care putem "ponta" sosirea, si asta presupune sa o facem deja echipati in "tinuta de scandal" ). Ajung la hotel, daram vreo doi insi care imi zambeau pasnic , nu-mi pasa, alerg pe scari, dracui de zor lacatul de la dulapul propriu si personal ... care nu mi se mai deschide ... trag un mother f...r si aleia de la ghiseu care se mocaie o groaza pana imi arunca uniforma ... ma imbrac din mers ... si ... in final, la 8.02 reusesc sa bag blestematia de cartela in aparat ... clanc ! - si gata !
Aterizez in mijlocul sedintei de dimineata in care "seful" isi exprima nemultumirea si face vreo doua angajate sa lacrimeze pe ascuns. ("eee ... nu-i nimic deosebit" - imi spun) ... se termina sedinta, fetele se imprastie precum potarnichile. Seful ramane sa ne incurajeze pe noi, proaspetii veniti (eu, un bosniac, doua bosniace, o congoleza si o americanca de culoare): "zambiti, mai !!!! Unde este spiritul???" ("la dracu' in praznic" - imi zic, si ii arat cu mare chin un canin ...)
Negresa care ne instruieste, un soi de pitecantrop cu buza de jos cat decolteul, cu o peruca de cel mai prost gust ... ne indruga cateva instructiuni de folosire a substantelor de curatat ... Apoi ne da repede un test, sa vada daca s-a si prins ceva de noi. Ca sa nu prelungim situatia penibila, se face ca are de cautat ceva vreun sfert de ora ( timp in care toate raspunsurile au aparut fara probleme, culmea, si toate perfect asemanatoare ...) Baga foile la dosar (caci, am uitat sa precizez, avem 10 zile de pregatire, in acest interval fiecaruia dintre noi I se face un dosar unde, in fiecare zi, este adaugat cate ceva despre modul in care evolueaza respectivul ...) La un moment dat, cu engleza de balta pe care o stiu, nu ma pot abtine si fac o remarca:"cu toate aceste hartii ... in Romania eram presedinte deja" - bosniacii rad pe infundate, una din fete ofteaza intr-o limba tare asemanatoare cu a noastra:"offff ... mama" ...
In fine, soseste momentul in care trebuie sa ni se incredinteze cate o camera sau doua, sa ne vada si in actiune ... Ne indreptam ca oile catre lift, manate de pitecantrop. Inghit in sec cand aflu ca vom urca la etajul 25 ... apoi imi mai revin - ne vom multumi azi doar cu etajul 12 ... "subtire", imi zic). Numai ca dihania de lift nu functioneaza asa cum stiu eu - porneste si dintr-o data, simt stomacul cum se umfla in nari ... apoi, incetul cu incetul, revin la normal ... in cateva secunde ajungem de la parter la etajul 12 ... Insfacam fiecare cate doua-trei recipiente cu substante colorate, avem manusi, carpe, totul este pregatit. Pentru inceput, negresa ne arata "practice" cum se face treaba bine, freaca de zor la o baie pana o vedem cu peruca aproape de varful nasului ... toti cascam deja, ii ia mai bine de o ora si jumatate sa faca treaba asta - iar noi ii tot dam tarcoale, incercand sa vedem totul de aproape ... hmmmmmmmm ...
Pana sa ne apucam de treaba vine ... pauza de masa ... in mers zglobiu ne indreptam catre sala, este momentul pe care fiecare dintre noi, indifferent de rasa si de religie, il asteptam cu sufletul la gura ... Eu-cu negresele dupa mine (m-am lipit de sufletul lor ca marca de scrisoare, ce sa zic ... ) trecem peste amanuntele aferente si ...
Ajungem la treaba propriu-zisa ... eeeeeeee ... aici e aici! Am uitat cum dracu' a pus aia prosoapele in baie, am uitat cum a aranjat revistele, am uitat aproape tot !! Fiecare e pe cont propriu ... si da-i ... si lupta ... Ne mai intalnim doar pe hol, intre doua picaturi de sudoare si o injuratura in limba materna, ca tot nu intelege nimeni ... doua ore pentru doua camere ... Suntem debusolati si facem o socoteala ieftina: cat ar trebui sa stam ca sa terminam norma zilnica de 15 camere???? ... greu de spus ...
Pitecantropul vine in inspectie, cu cheile zornaind ... normal, nimic nu este pus unde trebuie ... aranjeaza treaba din mers si dispare ... iar noi ramanem uitandu-ne unii la altii ... noroc ca s-a facut vremea sa pontam de iesire .... si sa plecam spre casa..
E si maine o zi ... E greu, iti vine sa-ti iei campii si sa o strigi pe mama pana la epuizare. Ma uit la fetzele tuturor fetelor care au coborat din tot hotelul: americance nu vad. Vad mexicance, bosniace, rusoaice, vad fete obosite si cu ochii tristi. Dar,imi place ca, o data iesite pe usa (din dos) a hotelului redevin ele insele, macar pentru cateva ore. Zambesc, rad chiar cu pofta-pentru fiecare dintre ele stie ca tot acest effort va folosi, in final, la ceva ... Sau, macar SPERA ASTA .

--------------------------------------------------------------------
Iata si cea de-a treia zi de "antrenament"....O zi in care am reusit sa ajung devreme la hotel, dar pe care nu stiu cu care picior am inceput-o...sa fie stangul?
Astazi am fost data in grija unei bosniece de vreo 50 si ceva de ani,femeie cu experienta intr-ale dereticatului.Ea mi-a aratat cam cum si in ce fel se face...si mi-a aratat ,nu jucarie ! Fratilor!!!!!! Sa nu beti niciodata apa sau altceva din paharele de la *** Hotel Chicagooooo !!!!!-buretele cu care spala este acelasi si pentru ele,si pentru chiuveta,si pentru cada...si pentru wc....Sa vedeti acolo viteza si "buleala" ce se practica ! Mandra nevoie mare ,bosniaca m-a pus in garda,intr-o engleza de ti se astupa urechile:"eu pot face peste 15 camere pe zi !" ("esti sarita !"-m-am gandit,zambindu-i bovin).In speranta ca aceasta boala nu este molipsitoare...am purces la a o asista... Dumnezeule...zburau pernele prin camera,prosoapele erau imprastiate peste tot,in chiuveta apa fiarta acoperea pahare si filtru de cafea,burete de wc si alte ...acareturi...Ideea este insa una de baza:in urma ei...multzi vede,putzini cunoashte...curatenie luna!
Vreme de 8 ceasuri m-am invartit in caldare,pe langa ea,amintindu-mi ori de cate ori simteam ca o iau razna ,ca sunt platita pentru asta...deocamdata.Pacat ca nu am putut conversa,engleza mea nu seamana deloc cu a ei,mai mult,nici nu se pupa una cu alta.
Ma rog,bine ca am zambit oricum una la alta toata ziua,facandu-ne,pe rand,ca ne intelegem de minune (chiar daca raspunsurile la intrebari nu aveau nici o legatura cu nimic)
Fratilor...nu stiu daca rezist,sincer va spun ! Nu am nici o legatura cu ce se face pe acolo,sau cel putin asa simt deocamdata.Poate voi mai merge si luni.Poate.Desi imi vine sa plang de pe acum si sa zic si eu ca bosniaca de acum o zi :"oooooofffff....mama..."

-----------------------------------------------------------
Pentru Mimi,cu dedicatziune :
-curatenia pe care o faci acasa nu se compara cu cea pe care esti nevoita sa o faci la hotel-si iti voi spune si de ce.Acasa deretici o singura data pe zi,fie in baie,fie in ce camera vrei tu...acolo,deretici de cel putin 15 ori pe zi in acelasi stil de camera si de baie.
Acasa ai la cine zbiera:"maaiiiii !!!!! daca mai prind mizerie imprastiata pe aici va rup urechile !!! ...va fac...va dreg !!!!..."-acolo,chiar daca in toaleta te intampina ceva plutitor trebuie sa zambesti larg,ca si cum acel ceva e un soi de recompensa pentru efortul tau din ziua precedenta...Clientii sunt de o nesimtire crasa,asta am vazut-o cu ochii mei chiar ieri !
Mai mult,inca un lucru care m-a deranjat si mi-a dat de gandit :fratzii mei,femeia aia a intrat ieri in 17 camere .In nici una nu a gasit macar un cent bacsis Asta a fost durerea mea cea mai mare-atat de mare incat am si intrebat-o:"pai,bine-bineee....da' bacsisu'...??? unde e bacsisu'??...ca doar e hotel de VIP-uri si de oameni cu bani...".La care ea a zambit intr-un canin(si ala de tabla...),zicandu-mi:"trec uneori si luni de zile pana pup vreo 2-3 dolari bacsis..."
Munca in hotelul asta nu este deloc asa cum pare..dar...de ce sa ma vait?E o munca...e un ban...nu?
----------------------------------------------------
Ok,dragilor…ziua a 4-a…Inceputa cu migrene si nisip sub pleoape din cauza zapuselii de peste noapte(aer conditionat avem,sa ne traiasca,dar…costa,monser ….ce crezi matale???).Astazi incepem,prin mila divina,la 9 in loc de 8..asa ca am timp si de o cafea si de o sedinta scurta cu familia .Ajung chiar cu bine si la hotel,intru si trec(ca in fiecare zi) de paznic de parca nici nu ar fi plantat acolo…ajung la garderoba unde negresele(“pretenele mele”) ma asteapta zambind cu o dantura supra-dimensionata.Dau sa ma schimb si aflu cu stupoare ca astazi ne putem purta propriile haine,pentru ca avem “orientation”(pentru debusolati ca mine…suna bine chestia asta,ce sa zic…? ).Ne indreptam catre etajul 8 unde,intr-o sala foarte dichisita ne asteapta o tanti cu un teanc de hartii in fata si un ecran cu “diapozitive “ cultural –artistice,in spate.Luam loc degajati ,in jurul a 3 mese rotunde…ba suntem chiar indemnati sa ne servim si cu cafea sau ceai (credeati ca vom refuza asta???-v-ati inselat…. )Si….incepe tanti sa depene…si sa depene…si sa depene…despre cine este si ce inseamna *** Hotels Group,despre cine si cand a inventat chestia asta,despre maretul boss (al carui nume atat de tare m-a interesat incat ,nu stiu sigur daca a intrat pe vreo ureche,dar de iesit…a iesit pe amandoua),despre ce inseamna aia si ailalta… scheme,desene,notite si discutii interactive,in urma carora “istetzii” sunt rasplatiti cu un snicker’s (pe care,apropos,il mananca pe loc, precum infometatii un colt de paine… ).Eu casc de zor si injur in gand momentul in care mi-am ales locul sa sed,pentru ca,deasupra mea,imi fluiera in tzeasta un aer rece venit dintr-un aparat de aer conditionat,desigur…nu poti nici macar inchide un ochi…halal adunatura…
Vremea trece,gura femeii aleia toaca fara incetare,diapozitivele se succed cu viteza sporita…unde mai pui ca-i vine ideea sa ne puna si un film(si nu stiu de ce ,primul gand m-a dus la Titanic…am ras pe infundate…).Incepe sa toace din televizor un alt individ,despre strategia lor de a-si capta clientii…despre fel si fel de bazaconii ,..ce sa va zic?Imi tot pun o intrebare: la ce naiba imi folosesc mie toate tampeniiile astea?? Chiar trebuie sa invat atatea chestii pentru a da cu aspiratorul sau a spala un wc???Zambetul bovin ramane insa intiparit pe figura,ne prefacem toti interesati la maxim.La pauza de masa aproape ne calcam in picioare incercand sa scapam odata dracului din puscaria aia…mancam cu ochii pe ceas si cu gandul,fiecare,in alta parte…ooofff….mama…
Revenim…teoria se schimba,ajungem chiar la un moment cu adevarat hilar,un film cu un boshorog senil care se vrea a fi o lectie de viata-individul ne explica pe pelicula ce inseamna sa-ti dedici viata servirii altor persoane.Cat de inaltator este acest sentiment…bla-bla-blaaa..cu exemple elocvente pentru cei care mai au rabdarea sa il si asculte(fie la ei acolo…).
Diapozitivele vin si ele in ajutorul fosilei,aratand doua figurine: una,in picioare,pare a spune ceva,cealalta,aplecata in unghi drept,parca asteapta sa I se taie gatul…sau sa I se dea un picior in dos..unul este clientul,desigur,celalalt-usor de ghicit..
Fratilor,una peste alta si amandoua ingramadite la un loc:de la 9 dimineata pana la 17.00 am ascultat tot felul de bazaconii,poate unora li se par utile-mie ,nu !! Am facut teoria chibritului cu aroma de bricheta pana la epuizare…iar maine…avem TEST !!!!!!!-asta dupa alte 7 ore de “orientation”.Adevarul este ca sunt foarte ,foarte orientata in acest moment…catre:"ooooffff….mama…!".

--------------------------------------------------------
Cea de-a 5-a,nu….? Si ultima zi de pelegrinare prin locurile mai mult sau mai putin sfinte ale *** Hotel-ului Chicago…
Cu ce sa incep?Totul a fost sublim,dar incantarea a lipsit cu desavarsire.Ne-am adunat din nou pentru a ne strange si a avea de unde pleca in camera dichisita si garnisita cu tot felul de bunatati –menite sa ne faca trecerea spre Iad cat mai usoara…si am purces la a lua din nou notite si a viziona diapozitive si filme cu caracter educativ .Numai ca ,de data asta,putini dintre noi s-au mai abtinut sa cashte sau sa se intinda cu pofta…chiar in fata “doamnei prifisoare”..A inceput o alta parte a teoriei,menita sa ne arate noua ca,indifferent de situatie,clientul nostru este …nostru,ca atitudinea ti-o impui inca de cand calci pragul locului de munca….zambetul trebuie sa ramana infipt intre canini chiar daca (Doamne Fereste !!!!) ai mortul in casa …unde mai pui ca acest zambet afisat la servici trebuie sa mai fie si sincer….Ne-au facut “furnici” in marele mushuroi reprezentat de acest grup hotelier…ne-au facut giste pentru ca trebuie sa “zburam” numai in echipa…ne-au impus teoria castravetelui(da,da !!!…”give them a pickle”-cine nu ma crede sa afle singur care-i treaba cu teoria asta pe care ei o iau atat de in serios )…ne-au predat apoi Marea Teorie a Peshtelui (pe care sa nu ma puna nimeni sa o descriu,sincer,eram atat de scuturata de toate aberatiile prezentate pana atunci incat mi-am permis ca,in timpul respectivei prezentari…sa dorm cu ochii deschisi larg… ).Am facut apoi cunostinta cu sheful de la Security..un nene aratos,ce sa zic …dar cu un borcan de prune in falci …care a mestecat timp de o ora si jumatate teoria lui cu privire la scari,lifturi,persoane si obiecte suspecte,totul garnisit cu o pledoarie a stingatorului de incendiu care m-a emotionat pana la lacrimi…am dat repejor si un test,vis-&-vis de ce ne-a spus el…l-am trecut toti,ca doar ne duce mintea sa copiem…apoi am aflat cu stupoare ca,in acel hotel,daca dai peste unul taiat la o mana (un exemplu),care sangereaza ca un porc…nu ai voie sa te atingi de el…il lasi frumusel sa moara(eventual ii aduci o perna,sa treaca in nefiinta odihnit…),ii zambesti(cred eu…doar e client,la dracu’…merita ceva respect,chiar daca da ochii peste cap…)si dai telefon la nenea cu prune in gura.
Raman socata si banuiesc ca este o gluma-la care mi se raspunde frumusel ca mana de ajutor pe care vrei sa o dai poate sa te coste un proces si cateva mii de dolari…Stiati asta,dragi colegi ‘americani”?Stiati ca aici nu este indicat sa ajuti pe unul cazut la pamant din diverse motive??? Eu azi am aflat-si mi s-a intors stomacul pe dos,sincer…
Deci: vezi mortul pe corridor,ai grija sa treci de el fara sa il atingi cu un deget(sa nu te contaminezi si,la randul tau,sa contaminezi si pretioasa mana de lucru hoteliera …) si nu faci nimic altceva decat sa suni la security,sa dai alarma…halal omenie,ce sa zic???
Vine apoi un alt dinozaur care ne spune doua bancuri rasuflate din care noi trebuie sa tragem concluzii mai mult decat folositoare…radem fortat,de parca in functie de cantitatea de ranjete vom primi la final prajiturele …si ne tot uitam la ceas…
Cam asta s-a intamplat azi…am mai facut un tur al hotelului ,in special prin camerele din dos(cu care trebuie sa ne familiarizam,de !)…si am dat si testul…pe care l-am trecut toti(doar nu degeaba ne antrenam la copiat de atatea zile,cum spuneam…)
Au fost 5 zile…au trecut-sa nu ma intrebati insa ce hotarare am luat,mai ales ca de maine ar trebui sa re-incep curatenia alaturi de Suada(bosniaca cu dintzi de tabla zincata)…
Ce nu pot intelege insa este cum dracu’ pot crede astia ca ne arunca praf in ochi???Imi explici mie,amarata detzinatoare de maturi si ghemotoace de praf,cat de inaltzator este sentimentul ca muncesti la *** Hotel …ce frumos este sa tzipe un oaspete la tine si tu sa stii sa-i zambesti in continuare …si ce bine e sa imbatranesti alaturi de aspiratorul tau si de solutia de spalat wc-uri…nobletze sufleteasca,ce sa zic…numai numarul de 15 camere care te asteapta in fiecare zi sa le deretici iti albeste subit 46373 de fire de par….
Mai oamenilor…eu una mai astept…mai caut…mai incerc-pentru ca am vaga senzatie,dupa astea 5 zile,ca,daca ma prind acolo…greu mai ies…
Nu stiu,s-ar putea sa ma insel.Toata cinstea si palaria jos in fata femeilor de servici din toata lumea asta,pentru ca de-abia acum am inteles cate trebuie sa indure !!!-dar,pe mine…iertati-ma,macar de data asta…si nu ma judecati aspru,dar:
Am trecut ieri prin dreptul unei galerii de arta si,vazand lucrarile expuse…mi-am amintit ca am si eu un vis…pe care,intre doua aspiratoare si un “ooofff…mama…” …nu am cum sa-l realizez…...si inca o precizare: sa credeti voi ca nu au avut pretentia sa ne aratam caninii si la telefon !!! Inca ne-au tinut o adevarata teorie despre zambetul pe care trebuie "sa-l auda " clientul...
Mai oamenilor...una peste alta si amandoua amestecate...eu una NU ma fac turndown attendant,house attendant sau ...mama lu' Stefan Cel mare attendant ...las locul altora,care au rabdare si pot face asta !(bravo lor,tot respectul !)
Cat despre teoria ...cururilor pornite de sub umeri...la solicitarea mai multor 'foiletonishti" pot spune ca avem parte,aici,in America...de toate aberatziile carnale care pot fi inventate de catre bunul Dumnezeu.Partea mai proasta este ca aceste caricaturi umane simt nevoia sa se arate in toata splendoarea,ranind retina care nu e obisnuita cu asa ceva...De obicei, fumeile de culoare, sa le zicem asa (cancerul barbatilor care nu le-au vazut decat in Playboy...)sunt mari...imense...cu dosurile cat doua valize ,de-alea de care ne-am luat noi la venirea aici...picioarele se freaca cu spor,de la genunchi in sus si astfel mersul devine leganat precum puntea Titanicului ...Se "poarta" in pantaloni stramtzi(aoleu,mamaaaaaaa......) si au ghearele lungi si impodobite cu fel si fel de abtibilduri, tinichele si desene cel putin ciudate.Cine a vazut vreodata una ca asta cascand inseamna ca nu se mai sperie de nimic.Si nici rau de intuneric nu mai are..."
(undeva, cîndva, prin 2004)
==============================

istorioare și tutun

2010-01-28T16:42:00.000-08:00

Pe "mistăr Mensu" și pe nevasta lui- Suada- ar fi trebuit să-i cunosc în urmă cu vreo 3-4 luni. În vremea aceea bărbate-meu s-a înființat, din senin, cu o invitație la cină așa, în scurtul a nici două ore:
"TREBUIE să mergem, femeia gătește nu știu ce în seara asta, special pentru noi!".
De la imperativul TREBUIE am ajuns, în mod treptat și insistent, la "s-ar putea", mai apoi la "nu prea cred" și am încheiat- bazîndu-mă pe n'șpe mii de motive, care mai de care mai aberant- cu "eu nu merg, du-te singur!"..... (citeste mai mult- click pe titlu)
Mi s-a părut mie ciudat de prietenească această invitație și mi-am adus aminte că m-am mai fript eu aici, în America, de mi-au sărit capacele acum 4 ani...tot dintr-o subită și adîncă prietenie. Cum să te apuci (m-am întrebat în barbă) să cutremuri întreaga bucătărie așa, dintr-o dată, pentru niște oarecare..? este imposibil, trebuie să fie la mijloc ori vreo damblageală- ori niște interese ascunse...
M-am socotit însă prost.
Cu vreo două săptămîni în urmă n-am mai putut zice "NU"- invitația nu a mai fost la cină, doar la o cafea inofensivă. În plus, o obligație apărută din senin m-a oprit de la a mai scorni alte n'șpe mii de aberante motive- așa că am purces la a-l cunoaște pe "mistăr Mensu" și pe a lui Suada.
Prima care ne-a întîmpinat în ușă a fost însă Mala- o pitbulliță grasă cît o pernă care, în ciuda înfățișării agresive, nu știe să muște- doar să se joace. Nu m-am atașat în viața mea atît de repede și de profund de un cîine așa cum s-a întîmplat cu Mala iar principala mea ocupație (de la înființare și pînă la plecarea acasă) a fost s-o pălmuiesc frenetic pe dosul ăla bogat și roșcovan. Calmă- tot ca o pernă- ea m-a suportat fără să tresare măcarMensu și Suada au schimbat, în ultimii 10 ani, 4 țări și mai multe case. Nu de bogați, nici de plăcere- de nevoie. S-au născut și au viețuit în Sarajevo, au prins primii ani de război de-acolo, după care- cu doi copii după ei- au ajuns, refugiați, în Germania și mai apoi în Franța. Unul din cei doi băieți și-a pierdut un picior jucîndu-se printre grenade și vîjîieli de gloanțe...
Din Franța au trecut oceanul și s-au stabilit în State- de unde nu sunt siguri dacă mai vor să plece sau nu.
Imediat ce ne-au instalat în fața măsuței de cafea (plină-ochi și de alte bunătăți care tot nu conteneau să apară) eu am continuat să îi pălmuiesc dosul gras al Malei iar ei au purces la a mă lumina în ceea ce privește Bosnia, Serbia, Germania,Iugoslavia, războiul, Sarajevo...
...
Niciodată n-am fost bună la istorie- n-am învățat-o, n-o știu și- oricine orice ar zice- NU MĂ INTERESEAZĂ. Am eu teoriile mele, motivele mele și lenea mea pe care nu le discut aici.
Deci, niciodată n-am știut care e diferența dintre subiectele atacate de Mensu și Suada- și au bombardat, vere, pe ambele fronturi: cînd ea îmi ținea teorie mie și el lui bărbate-meu, cînd în zig-zag, cînd în paralel. Mala- cu dosul deja violet de la palmele mele- ne asista de pe covor, molfăind frenetic la o adunătură de cîrpe. Și, exact cînd credeam că mai multă înghesuială nu se poate- s-a putut! Au apărut...țigărileNu zic că nu am fumat în trecut. Nu zic nici de cînd m-am lăsat de fumat- pentru că nu mai țin minte, n-am făcut dintr-asta un motiv de laudă. Dar de-abia acum, de cînd nu mai umblu cu paiu'n gură, îmi dau seama cît de dezgustător obicei am avut.
S-au amestecat, așadar, amintirile despre Sarajevo cu straturile de fum alburiu și cu iuțeala tutunului- care pînă ne-am ridicat să plecăm ne-a intrat pînă-n măduva izmenelor, căci s-au ars multe mahoarce și s-au spus multe istorii. Ultimul zgîrci din elasticul de la sutien mi-a mirosit a țigară. Părul mi-a mirosit a țigară. Palma cu care am înroșit dosul Malei mi-a mirosit a țigară. Mala întreagă părea că este o țigară uriașă, roșcovană.
Mi-s dragi Mensu și Suada- n-am scăpat în seara aceea și ne-au pus la masă: au golit frigiderul, au sfîrîit fripturi, au vorbit- e drept, cam mult și cam tare- dar nu fără limite sau fără înțelesuri. Mai prost a fost că mie nu mi s-a lipit nimic de căpățînă și că în bucățica aia de creier ce-o am la purtător se vîntură mai degrabă imagini de pitbullițe grase, cu fundu' mare, decît istorii cu Serbia, Bosnia sau Republica Moldova...
Plus că acum m-am convins: fumatul pute!

2010-01-21T14:37:00.000-08:00

De cînd mă știu pe rămurica asta tremurîndă a vieții am fost vrabia cu pene albăstrii. Mi-a plăcut mie dintotdeauna să nu fiu aidoma celorlalte și să nu mă amestec de tot în mulțime. Unii interpretează această apucătură ca fiind mîndrie, fală, abțibildirism...alții o consideră un fel de deraiere, abatere de la plictis sau, mai grav, motiv de răsuflare pe la colțul gurii a lui "Doamne-Feri"..... (citeste mai mult- click pe titlu)

Tot de cînd mă știu mi-a plăcut să călătoresc- cu toate că în 90% din locurile în care vreau să pășesc în viața asta n-am ajuns...încă! Am păstrat în inimă numai tărîmuri calde- pentru că mie îmi plac plajele liniștite, nisipul, soarele, pereții albi, ferestrele albastre și, mai presus de orice, apa sărată și limpedeM-a aruncat însă Dumnezeu (dau și eu vina pe soartă, e mai simplu așa...) într-un loc în care numai dacă te naști cu blană de Husky poate să-ți placă. Unii spun că la Chicago sunt 3 luni de vară și restul iarnă- de cîte ori mă apucă depresia gîndindu-mă la asta încerc să îmi amintesc de prietena mea, Mădălina, care viețuiește în Montreal...și-mi zic că dacă ea este OK acolo trebuie să fie ceva speranțe și pentru de-alde noi, aici.
Deh! Pene albăstrii și Americă mi-au trebuit!
Mai visez și eu, din cînd în cînd, că îmi scutur nisipul din papuci ori de cîte ori intru în casă, că pot dormi- indiferent de anotimp- cu geamul deschis și că pot conduce o mașină sport, decapotabilă (tot indiferent de anotimp, desigur).
Mă trezesc însă cînd trebuie să-mi curăț bocancii de sarea aruncată de drumari, cînd aplic folia izolatoare peste frumusețe de geamuri și cînd mă amestec în mulțimea de capre-SUV-uri- sortimente de mașini muncitorești cărora le "șade bine" numai prin bălți și hîrtoape.
Atunci îmi dau seama ce nație ciudată de vrabie cu pene albăstrii mai sunt și eu! Păi cînd bătătoream eu cărările Buzăului cu ochii după avioane și cu speranța că într-o bună zi unul dintre ele mă va lua și ma va duce înspre America...mai aveam eu pretenții să aterizez și să mă stabilesc pe undeva pe unde stă țestoasa cu cîrca la soare..? Mai strîmbam eu atunci din nas cînd conduceam Dacia galbenă precum lămîia a lu' tata sau mă imaginam eu vreodată călărind o capră cu 6 cilindri..?(apropos, astăzi la semafor am oprit în dreptul unui mitocan cu un Audi pe care scria V10...curată umilință)..?
M-am născut într-o țară sugrumată de comunism și am ajuns cetățean american...N-am uitat lucrul ăsta, numai că mi-l amintesc mai rar decît ar trebui.
Cred că ar fi cazul să-mi vopsesc și eu penele alea de care tot am pomenit într-o nuanță mai neutră, să mă potolesc odată...sau poate ar fi cazul să caut un loc cu care să mă asortez...?

2010-01-14T18:42:00.000-08:00

Iertat să-mi fie dacă mi-e în permanență dor de locuri pe care nu le-am văzut niciodată!
==========
În general "fac mișto" de bătrînețe (trebuie însă să precizez că, din punctul meu de vedere, oamenii dragi mie nu au fost, nu sunt și niciodată nu vor fi bătrîni). Zilele trecute am bătut puțin cîmpii vis-a-vis de șoferițele octogenare și poate cei care și-au pierdut timpul pe-aici s-au întrebat ce naiba m-a apucat..? Ei bine, să zicem că în ziua respectivă am avut de suportat o porție mai mare de "carcase" și mi-am ieșit, pur și simplu, din fire! .... (citeste mai mult- click pe titlu)
Sunt, recunosc, un șofer răutăcios și am o atitudine oarecum agresivă atunci cînd mă împiedic în trafic de oase adormite dar, în puii mei !- că am văzut că e oarecum naționalizată expresia, există emisiuni tv cu titulatura asta deci sunt OK folosind-o -eu aș monta scannere de vîrstă la intrarea pe autostradă, și-anume: ai peste "n" ani, îți zăngăne cartilagiile ca la 8 grade pe scara Richter, porți pamperși cu un număr mai mari decît ai lu' strănepotu'..? atunci BUF! umple tubul de oxigen și ia-ți bilet pe Carnival, poate te-o căuta Dumneaei pe-acasă și oi reuși s-o păcălești așa...

Nu știu cum de mi s-a năzărit mie asta, dar am de la o vreme convingerea că bătrînețea e frumoasă într-un singur colț de lume: în Grecia. Cîteodată mă și visez acolo la vîrsta hodorogelii: undeva, pe-un deal, înmuiată de soare și privind către căscioara albă, curată și cuminte, și către oglinda albastră de apă din spatele ei...Și să nu uit- de fiecare dată, în visul meu, apare o capră (poate că s-o reîncarca mașina pe care o conduc și căreia așa i-am zis- "Capra"- și așa i-om zice pînă cînd n-om mai stăpîni-o) și-o bucată de brînză Feta (că e singura, mă scuzați, din neamul grecesc pe care am încercat-o pînă acum).
Și uite-așa, mă apucă o nebunească nostalgie de niște locuri pe care nu le-am văzut niciodată...
Drept urmare, de astăzi (deși m-am născut într-un oraș romanesc și viețuiesc de cîțiva ani buni în țara de adopție- America) am început să-mi injectez căminul cu serul Greciei- încet, cîte puțin dar sigur...

Eu una mi-aș lua bărbatul de mînă și i-ș spune: "haide, măi omule, să ne pensionăm de-acum pentru vreo patruzeci-cincizeci de ani, la mal de Santorini...". Cred cu tărie că nu peste mult timp aș avea-o ca vecină și pe Amalia ...și tare bine mi-ar fi!

2010-01-14T04:47:00.000-08:00

==============================================================
Ieri m-am legitimat, din nou, printr-un număr. În scriptele lumii acesteia sunt o alcătuire de cifre.

Cîteodată ma revolt. Numai cîteodată..... (citeste mai mult- click pe titlu)

De cele mai multe ori mi se pare inutil să dau din mîini împotriva curentului. Mai întotdeauna mă simt mică, brelocizată, standardizată, anonimizată și înduplecată- din cînd în cînd- cu cîte o înghițitură de libertate, și aia atît de controlată încît numai libertate nu mai e. Ca atunci cînd ronțăi M&M-uri cu gîndul la un tort imens de ciocolată.
Cîteodată simt că mă detașez fără voia mea de structura aceasta de carne și oase și că mi-e dat a vedea lucrurile cu alți ochi- nu neapărat a le și înțelege.

Mă uit la bucuria stîrnită de nașterea unui prunc și mă gîndesc că în exact aceeași clipă un suflet s-a stins în alt colț de lume, în țipete de groază sau de disperare- iar între aceste două secvențe de viață îi dau lui, pruncului, un număr de ani în care nimeni, niciodată nu a reușit să facă tot ce și-a dorit. Un număr de ani în care va trebui să se bucure și să sufere, să iubească și să fie mistuit de ură, să clădească și să distrugă, să facă planuri și să fie trîntit la pămînt de eșecuri. Iar la final- cînd se va simți un om împlinit și va dori să se așeze și să-i tihnească- să se stingă, întrebîndu-se de ce nu are timp destul să se bucure..? Poate pentru că în exact aceeași ultimă clipă a lui un altul își primește dreptul la un număr de ani numit viață. Poate chiar el, într-o altă osatură și-ntr-un alt așezămînt.

eșecuri la coada cratiței

2009-12-25T14:24:00.000-08:00

Anul acesta nu l-am mai ascultat îndeajuns pe Hrușcă- nu mi s-a mai părut a suna ca în alți ani, nu știu de ce. L-am pus să cînte, nu-i vorbă, ne-plătit și impersonal (din întortocheatele mățăraie ale noii tehnologii numită computer) în vreo două-trei rînduri. Fără succes. Poate și pentru că am început a asculta- cu voie sau fără de voie- colinde autohtone încă de la sfîrșitul lui Noiembrie, cîntări care se repetă la posturile de radio americane cu o frecvență care te sperie la un moment dat și chiar te pune serios pe gînduri :"oare nu s-a mai inventat nimic în domeniul ăsta în ultimii 10-20 de ani..??"..... (citeste mai mult- click pe titlu)

...Mi-am făcut, așadar, plinul de cîntări înainte de vreme.
Mai dihai ca în ceilalți ani însă m-am aventurat în bucătărie: am început prin a sufoca în maioneză de casă legume, cărnuri de pui, cărnuri de vită, albușuri și gălbenușuri, miresme și mirodenii, cu o sete de a le dirija pe toate într-o compoziție culinară demnă de-o insignă și de panoul fruntașilor.
Mi-am lăsat imaginația să o ia razna în ce privește aperitivele, m-am conformat la sarmale (cu care nu prea e de glumit), am fentat cărnurile rămase cu o ciorbă de perișoare și am lăsat de capul lor fripturile și cîrnații, într-o debandadă care mi-a umplut ciuveta de vase murdare și capul- de nervi.
La final m-am gîndit eu că merită încercată o cremă de zahăr ars, pe urmă mi-am adus aminte cît de frumos este să tai dintr-un tort de mere (numai că lipsea tortul așa că a trebuit să mă execut) iar astăzi, cînd tot creștinul își îndeasă cu o conștiinciozitate irațională intestinele cu mîncare și beutură, mie mi-a mai sărit un pitic de la mansardă, strigînd cît îl țin bojocii :"clătiteeeeee!!!"...
....Și clătite s-au făcut la mine-n casă, cu sau fără colindele lui Hrușcă anul acesta.
Toate aceste întîmplări de sezon mi-au adus aminte de anii cei trecuți- vreo 10 la număr- cînd, într-o bucătărie de cartier, într-o seară de sfîrșit de săptămînă, a avut loc o explozie de entuziasm- la început- și o fîsîială culinară- la final. Noi eram mai tineri, dragostea era aceeași, priceperea mea într-ale gătitului se afla în faza de minus 10 iar răbdarea lui bărbate-meu- pe undeva pe la plus 20...
Mi-am propus eu atunci să amețesc într-o tigaie tot niște clătite- așa că am urmat ceva sfaturi culese Dumnezeu știe de pe unde, am cumpărat un kil de făină, lapte, ouă- cele trebuitoare într-un cuvînt- și m-am pus pe amestecat. Prima etapă a trecut ușor și m-am încurajat în bărbie că bucătăria nu are cum să fie ea prea complicată...
Cînd a venit însă vremea încinsului de tigaie mi-am dat seama că m-am grăbit grozav în aprecieri- pleașca s-a lipit vîrtos de unealtă și n-a mai fost chip s-o fac să se dea la o parte. Am acceptat primul eșec dar cînd și următoarele au avut aceeași soartă- am cerut ajutor de la bărbat.
Care bărbat s-a uitat cînd cu un ochi, cînd cu un altul la catastrofa în curs de desfășurare, după care a ridicat neputincios din umeri. Tot eu, ambițioasă, am venit cu ideea că n-are cum, monșer, să nu iasă ceva dacă mai modific compoziția pe ici, pe colo...și-anume în părțile esențiale.
Așa că mi-am trimis romînul la non-stopu' din fața blocului după încă un kil de făină, pentru că mi se năzărise mie ideea unor gogoși cum numa' pe la nana Mia mîncasem și cărora le cam duceam dorul...ce putea să fie atît de complicat în a le face??
Făina cea nouă și-a pierdut urma destul de rapid în restul de cocă, o altă tigaie și-a încins încheieturile pe aragaz, noi ne-am privit în ochi cu optimism și am dat drumul în uleiul încins primei tentative de gogoașă- care a și rămas în faza definitivă și irevocabilă de tentativă.
...Nu-i nimic- ne-am zis. Dragostea să fie mare!
Prin cotloanele a două minți destul de debusolate am mai găsit resurse pentru încă o idee: pizza. Aia N-ARE CUM să fie greu de făcut! Aveam un lighean de cocă, puteam hrăni jumătate din vecini. Sau, mă rog: măcar p-ăia pe care aveam ciudă. Ne-am mai socotit noi însă că trebuie să mai învîrtoșăm puțin materia primă- așa că bărbate-meu a mai făcut un drum la non-stop, în căutarea unui alt kil de făină.
Băiatul care vindea la momentul respectiv a rămas ca la dentist: "iarăși, dom'ne? acum ce mai trebuie, tot făină?" -și pentru că răspunsul a venit prompt, afirmativ și detaliat, și-a umplut zîmbetul de un respect incomensurabil: "Dom'ne...jos pălăria! harnică nevastă mai ai: face ea și clătite, și pizza, și gogoși..."
Probabil că barbate-meu a avut, în acele momente, tendința de a fugi- cu tot cu kilu' nevinovat de făină- încotro vede cu ochii...dar s-a îndurat să vină înapoi acasă, poate mînat mai mult de curiozitatea de a afla care sunt limitele idioțeniei mele decît de speranța că îmi voi reveni...
Ligheanul de cocă și-a îmbogățit, așadar, repertoriul- nu-mi amintesc, sincer, ce s-a întîmplat cu exactitate însă știu sigur că nici pizza nu a vrut să ne iasă...sau poate nici n-am mai încercat să o facem.
Cert este că la un moment dat ne-am aflat în fața unui morman amenințător de cocă: 5 kilograme de pulbere albă per total, Dumnezeu știe cît lapte, cîte ouă și cîte idei bune de înțepat cu boldul și de pus în cutiuța cu "bufeuri intelectualiste sau menopauza gîndirii".
Ultimul strop de prostie a venit, desigur, tot din partea mea (cum altfel??): m-am socotit că pot coace niște grisine. Zis și făcut: am umplut cuptorul de bețe răsucite cu podul palmei, m-a ținut entuziasmul cît un cîntec și-un refren, după care m-am plictisit și m-am grăbit să închei ostilitățile din bucătărie, făcînd pace cu un cuptor încins, cu un mixer care mirosea a ars și cu un vînzător terorizat de ideea că-mi mai trebuie făină (ca noaptea-i lunga) iar el a epuizat stocul! Am păstrat cele cîteva grisine- tari precum țambrele- ca pe un trofeu și am aruncat, fără remușcări, restul de cocă.
...Dimineață am avut senzația că bucătăria mă privește urît și că aragazul rînjește la mine- iar găleata de gunoi părea a fi cea mai sătulă, la propriu, de toată povestea: gura ei, larg deschisă, regurgita într-o bogăție inutilă și oarecum înțepătoare la nas ditamai frumusețea de aluat, triplat în dimensiuni!

Domnul Alex

2009-12-22T04:02:00.000-08:00

Pe domnul Alex l-am cunoscut în urmă cu vreo doi ani de zile- a venit să repare ceva aparatură complicată la firma la care lucrez. Îi spusese șăfu' că sunt romîncă, asemenea lui, și prima grijă a fost să se înființeze lîngă masa mea cu o engleză perfectă și cu un zîmbet jucăuș în colțul ochiului.
Ne-am tachinat pentru cîteva minute bune în limba americănească: el a vrut să afle cîte ifose îmi scutură mintea, eu- cam același lucru, dar la cu totul alt nivel. Deh! Aveam în față un exemplar de urs carpatin adaptat-de mai bine de 40 de ani- condițiilor americane...motiv de studiu, nu jucărie!.... (citeste mai mult- click pe titlu)

După o vreme s-a scuzat că, iată, după atîta vreme nu mai stăpînește limba romînă cum s-ar cuveni. I-am răspuns că înțeleg perfect- doar am întîlnit conaționali care după 2-3-5 ani de zile de stat în America (sau în altă parte) au limba făcută nod...
M-a privit adînc, a tras aer în piept și s-a pornit în cel mai dulce grai bănățean ce-l aud urechile:
"Fata mea, cum să uit a vorbi romînește..? Asta n-am cum s-o fac pînă mor. Ascultă aici la mine: niciodată să nu dai crezare ălora care zic că și-au uitat limba. Ăia's niște nimicuri."
Și așa, a început a-mi spune cîteva povești adunate de el în ultimii 40 de ani de ședere aici. Printre rînduri a avut grijă să mă testeze cu ceva întrebări de cultură generală și cu o grămadă de proverbe romînești- pe care le începea și mă lăsa, zîmbind, să le termin. Vorbește molcom domnul Alex, vorbește frumos și ai ce învăța din ceea ce spune.
De atunci, ori de cîte ori a mai venit pe la firma noastră primul lucru pe care l-a făcut a fost să se oprească în dreptul meu, să dea mîna cu mine și să mă întrebe de ce mai stau, încă, să lucrez pentru altul..?? De fiecare dată i-am răspuns ceva ce nu l-a mulțumit.
"Ia-ți bărbatul de mînă și veniți pînă la mine într-o zi. Vă arăt tot ce am și vă ajut cu tot ce pot."
Într-una din zilele trecute- mai mult mînată de la spate de omul meu- i-am făcut o vizită domnului Alex. Am ajuns într-o suburbie care miroase a liniște, a discreție și a bani. Mînați de vocea lui, prin telefon, am intrat pe o alee lungă, străjuită de copaci înalți (de-ăia de-ți cade clopul cînd vrei să te uiți la ei). Ningea frumos la vremea aia, totul părea alb și misterios. L-am zărit, printre fulgii de nea, ghidîndu-ne cu mîna și ne-am executat într-o parcare în fața unei cabane care de la prima vedere mi-a înmuiat sufletul. Coarnele de cerb agățate deasupra ușii, forma dată lemnului, totul mi-a adus aminte de zona montană a Romaniei.
Domnul Alex ne aștepta și spijinea pe umeri zăpada pe care o cernea cerul. Cu capul gol, doar într-o cămașă, masiv, ne-a scuturat mîinile și ne-a poftit să ne arate cîte ceva din ce are. Ne-a plimbat încolo, ne-a plimbat încoace, ne-a vorbit, ne-a sfătuit, ne-a dojenit chiar în unele treburi după care ne-a mînat în casă- pentru că noi, îmbrăcați, tremuram de frig. El era în continuare alb și liniștit, precum omătul.
Am intrat în casă prin garaj- am trecut cu un zîmbet tîmp pe lîngă o mașină de colecție, un Fiat a cărui poveste ne-a spus-o fără urmă de laudă- ca dealtfel tot ce ne spusese și pînă atunci. Ne-a umplut o sacoșă cu mere și-ar mai fi umplut una, dacă nu-l opream.
Ne-a arătat o mulțime de lucruri care ne interesau și ne-a lăsat să iscodim cu privirea alte treburi- care n-ar fi trebuit să ne intereseze. Așa am ajuns în pragul unei băi cît sufrageria mea de mare- de fapt, semăna mai mult a sală de terapie dintr-o stațiune balneo-climaterică. N-am putut să nu observ că era, de ceva vreme, părăsită. Am urcat la primul etaj- unde expresia de mirare ni s-a lungit și mai mult pe față. Acolo mi s-a întărit bănuiala că în casa domnului Alex nu există, de multă vreme, mînă de femeie- poate n-a existat niciodată. N-am îndrăznit a întreba, am scormonit doar cu privirea după ceva fotografii de familie,pe șemineu sau pe pereți. N-am găsit nimic.
Ne-am învîrtit prin mai multe camere, saloane, băi, lemn și marmură pe alocuri. Pe omul casei nu l-a interesat prea mult ce ne arată- am avut senzația că e trist chiar. Doar într-una din odăi a intrat cu ceva nerăbdare- s-a îndreptat către un dulap, a tras o ușă într-o parte și ne-a întrebat: "oare știți voi ce este ăsta..?"
Pe un raft, dominînd mulțimea de dosare, acte și sertare doldora, dormita un geamantan vechi și ponosit. Geamantanul care-l însoțise pe domnul Alex în călătoria lui sprîncenată, de acum mai bine de 40 de ani.
"Îl păstrați încă...?" l-am întrebat bănuind răspunsul.
"Ăsta va fi aici pînă îs"- mi-a răspuns, mîngîindu-l cu privirea ca pe un copil suferind de o boală ciudată, a bătrîneții.

...
După cîteva ore bune ne-am luat la revedere de la domnul Alex și de la universul lui. Ne-a îndesat portbagajul cu o masă din lemn pe care a simțit că o plac mai mult decît ar trebui. Ne-a întrebat ce ne mai poate da și ne-am grăbit, jenați oarecum, să-l asigurăm că avem tot ce ne trebuie. Ne-a făcut cu mîna și ne-a însoțit cu privirea pînă ne-am pierdut în umbra nopții care se așezase, peste toți și toate, afară.

Amintirile copilăriei mele-2

2009-10-11T16:19:00.000-07:00

Undeva, afară, pe grînarul bunicilor stătea atîrnat un dulap de lemn. Mi-l amintesc perfect- după cum, la fel de bine îmi amintesc de cămara din care bunica scotea la iveală laptele bătut sau brînza de capră. Îmi spusese mie mama că respectivul patruped este un fel de vaca săracului şi că nu e o mare cinste să-l creşti pe lîngă casă...dar mie mi-erau dragi toate orătăniile din ograda copilăriei mele şi caprele o dată în plus- mi se părea, de multe ori, că ascund în spatele pupilelor mari şi nepăsătoare secrete cutremurător de mari şi taine care ne-ar schimba cursul vieţii........ (citeste mai mult- click pe titlu)
Poate că erau doar capre proaste şi de iarbă mestecătoare- însă le-am alimentat multă vreme misterioasele priviri cu frunze de salcîm şi bucăţi de pîine şterpelită.

Dulapul acela al bunicului mi-a stîrnit însă mai multe întrebări decît toate tainele de animal rumegător existente vreodată; în el scormoneau doar mîinile aspre ca lemnul ale bătrînului, niciodată mîini de femeie.

Mă întrebam, cercetînd cu ochii cît cepele, ce poate ascunde el? Ştiam că-i o taină bărbătească, dar mă întrebam care e aceea..? Mi-am imaginat chiar la un moment dat că îndărătul uşiţelor de lemn coşcovit zace puşca cu care bunicul iese în faţa celor care vor să îi prăduiască moşia. Mi-am făcut zeci de scheme în mintea mea mică şi îndărătnică de copil- şi am ştiut că va veni momentul cel mare în care (rămasă singură acasă) voi putea scormoni după adevăr...

Înaintea momentului însă s-a ivit verişoara mea Tania- cu 3 ani mai mare decăt mine şi cu pretenţia clară de a-mi fi, datorită vîrstei, superioară în tot şi-n toate. Mă face să rîd acum- mă făcea să plîng de ciudă pe-atunci.

Ziua cea mare a fost aceea în care bunicii ne-au lăsat singure acasă, noi şi orătăniile, şi ei şi-au agăţat sapele de spinare. Sau poate or fi fost secere sau coase- nu ştiu.

Au plecat şi noi am rămas să ne prăpădim ziua între restricţii "Să nu faceţi asta", "Să nu vă atingeţi de asta") şi semne de întrebare ("Oare ce o fi asta?", "Oare pentru ce o fi asta?").

...Şi-a venit şi vremea despuierii de secrete pentru micul dulăpior de lemn. L-am deschis fără prea mari remuşcări- doar cu ochii la poartă şi cu urechea la sunetele uliţei. Înăuntru ne priveau, aliniate, pachete de tutun "Mărăşeşti" şi cîteva chibrituri...-totală dezamăgire şi profundă desumflare pentru scenariile mele de dinainte...

Drept răzbunare am decis că trebuie să fumăm şi noi, copilele de oraş cu mintea crudă, precum bunicul- că nu poate fi prea grea o aşa îndeletnicire ...

....

În ziua aceea o taină a copilăriei ne-a legat mai mult decît orice pe mine şi pe verişoara cu 3 ani mai mare, pentru totdeauna.

Cu mînuţele tremurînde am şterpelit două ţigări puturoase şi-un chibrit; am alergat adînc în porumbul mult mai înalt decît noi, ne-am aşezat cu grijă pe pămîntul rece şi- după cum studiasem mişcările fireşti ale bunicului- am scăpărat un băţ şi l-am apropiat de puturoşeniile albe. Tania n-a ştiut prea bine ce să facă- eu am simţit însă cum mi se umple gura şi cum îmi taie respiraţia un fum lăptos. Nu-mi aduc aminte prea bine ce a urmat- ştiu doar că ne-am bucurat amandouă că nu sunt bunicii acasă şi că putem tuşi în voie.

Am umplut dealurile din jur de zgomote- iar verişoară-mea a avut grijă să mă înghiontească, scoţîndu-mi ochii că am îndemnat-o la un lucru atît de rău.

...N-am mai atins de atunci dulapul bunicului. Tania nu m-a mai ascultat niciodată. Eu am jurat că nu voi fuma cînd mă voi face mare- şi nu m-am ascultat.

Bunicul s-a stins odată cu ţigările Mărăşeşti. Şi-odată cu el s-a prăpădit şi dulapul....

Punguţă cu un ban

2009-09-30T15:34:00.000-07:00

Zilele trecute am găsit- dintr-o pură şi inocentă întîmplare- un bănuţ de argint. Nu ar fi el primul găsit de noi aici, în America: avem o cutiuţă (şi ea antică şi de demult, vorba lu' tata) plină de asemenea mărunţiş...
Bănuţul ăsta are, însă, o vîrstă care m-a făcut să mă aplec cu grijă asupra lui: 118 ani...... (citeste mai mult- click pe titlu)
Cu greu se pot distinge însemnele lui şi cu şi mai mare greutate ne-am dat seama că e vorba de un sfert de dolar- un quarter, mai pe limba americană. L-am căutat, cu grijă, prin arhivele internetului şi am aflat, cu oarecare sutpoare, că nu există mai pe nicăieri- că pe undeva prin anul 1891 s-ar fi aflat în circulaţie vreo 68 de mii de astfel de bănuţi dar că pînă în zilele noastre nu s-ar fi păstrat nici unul (ar mai fi ei cîţiva, însă nu asemănători acestuia)...

...L-am pus, aşadar, cu mare grijă deoparte şi, în aşteptarea unui răspuns de la un cabinet de numismatică local, am purces la a depăna amintiri legate de copilăria noastră şi de cantitatea de vechituri de care am fost pînă acum înconjuraţi. Personal, mi-am amintit de discurile de vinil cu poveşti- cu care tatăl meu mi-a alimentat întreaga copilărie. Cred că am deţinut, la un moment dat, tot ceea ce fostul Electrecord a scos pe piaţă pentru copii; vocile atîtor mari actori- de la Ernest Maftei pînă la Florin Piersic (aflat, în vremea crudităţii mele, în floarea vîrstei...).

Cîntecele Angelei Similea şi ale guturalei Dalida...chiar şi cîteva populare clasice semnate Maria Ciobanu, Benone Sinulescu...plus un Florin Bogardo şi cîteva discuri care au dezlănţuit, rebel, discotecile găzduite de fosta Casă a Armatei Buzău...

...Toate au ajuns la gunoi. Mamei nu-i plac vechiturile.

Mi-am amintit, mai apoi, de întreaga colecţie de Magazine Istorice- pe care tatăl meu le-a adunat, de-a lungul anilor, cu o pasiune pe care- la momentul respectiv- n-am înţeles-o. De la prima ediţie si pînă la căţiva ani de după Revoluţie.Vrafuri întregi de înscrisuri care, prin naturaleţea cu care au colectat praful, au înfuriat setea de curăţenie a mamei. Care, la rîndul ei...le-a aruncat.

Mi-am mai amintit de banul acela vechi, de argint, din care am tăiat ca să-mi fac- prin anii '90- o brăţară "la modă". Şi de ceilalţi bani vechi pe care îi tot găseau bunicii prin pod- şi pe care îi priveam cu oarecare îngăduinţă dar cu o totală nepăsare- mai ales dacă nu erau de argint.
Mă uit acum la bănuţul ăsta bătrîn de 118 ani şi mă gîndesc- dincolo de posibila lui valoare materială- prin cîte mîini i-a fost dat să treacă? ce fel de oameni l-au pipăit, febril, prin buzunare?

Amintirile copilăriei mele-1

2009-09-21T13:18:00.000-07:00

Cantitatea şi calitatea melancoliei cresc direct proporţional cu numărul anilor. Cred cu tărie asta.

De prispa bunicilor mă leagă multe amintiri. Atît de multe încît mă simt, dintr-odată, bătrînă ca ei. Pentru că bătrîni i-am ştiut dintotdeauna şi la fel de bătrîni mi s-au părut şi atunci cînd s-au stins- de parcă,peste ei,timpul a uitat să mai cearnă........ (citeste mai mult- click pe titlu)

Pe prispa săracă şi unsă cu lut a bunicilor mi-am petrecut cîteva veri zdravene ale copilăriei mele- în special în zilele în care ploaia răpăia în ciuda poftei mele de a mă pierde în curtea din spatele casei. Prispa era mică- dar nu atît de mică cît mi se pare acum. Un petec uscat sub streaşina udă, în care mă adăposteam eu şi cîţiva păianjeni. Şi, din cînd în cînd, un motan ciufut căruia nimeni, niciodată, nu reuşise să-i alinte blana ţepoasă. Poate doar bunică-mea, cu cîte o mătură...
Din locul acela ferit de udătură priveam- cu fascinaţia copilului bolnăvicios de la oraş- cum se transformă o curte plină de colb măturat conştiincios într-un păienjeniş de noroi şi bulbuci.
Ploaia era singurul moment al verii în care îmi aduceam aminte de păpuşi şi de toată tolba de jucării cu care cu îndîrjire veneam la bunici- şi de care, mai apoi, uitam cu toată nonşalanţa copilăriei...
Acolo, pe prispa aceea mică şi săracă a lumii de la ţară, îmi încropeam eu- copil de la oraş- nelimitata mea lume imaginară. Îmi îngînau vorbele ropotele de ploaie şi uitam, ascultîndu-mă şi ascultîndu-le, că mi-e dor de mama, de tata şi de casa mea de acasă...Răsuceam între degete părul păpuşilor şi mă gîndeam că prinţesă, musai, mă fac şi eu- şi aşteptam mai degrabă să cînte cocoşul şi să apară ai mei, decît vreun prinţ călare pe un cal alb (îmi spusese mie bunica că ori de cîte ori cîntă neisprăvitul se iveşte, fără doar şi poate, un musafir...).

Zilele acelea de ploaie aduceau ceva mai multă linişte- orătăniile amuţeau, cîinele Neamţu dormea cu botul adunat lîngă uşa coteţului, bunicul ascuţea- într-un ritm în care numai amintirile se deapănă, la gura sobei- cîte o coasă sau o seceră, sorbind alene dintr-o ţigară, păsările cerului se adunau, într-o linişte bisericească, sub streşini. Numai mîncarea bunicii bolborosea şi-şi ascuţea mirosul, de parcă lacrimile cerului aveau menirea de a o face mai bună ca niciodată.

N-am regăsit gustul acelei mîncări magice nicăieri, în nici un colţ de lume.

În curtea mică a bunicilor mei, în zilele ploioase ale unei copilării cuminţi, am descoperit pe Darie al lui Zaharia Stancu; am răsfoit Moromeţii şi Răscoala...şi mai apoi l-am citit fără suflare pe Ion. Poate de aceea i-am şi învăţat atît de bine şi i-am înţeles atît de mult. Între două vieţi simple- ale bunicilor mei- am citit cu drag Istoria Literaturii Romane şi am înţeles- ca mulţi alţii din generaţia mea- mai multe decît toţi cei care ne-au urmat...

2009-09-15T16:59:00.000-07:00

----------------------------------------------------------

„N-ai mai scris de multă vreme în blogul ăsta...”
„N-am mai scris...”
„S-a întâmplat ceva...?”
„Nu s-a întâmplat nimic...Nimic nu este o întâmplare.”(zâmbesc)
„Ți-e bine?”
„Mi-e bine. Călduros de bine.”
„N-ai mai scris nimic despre casă...poate că vrem să știm mai multe...”
„Poate că e momentul să nu mai știe nimeni nimic.”
„Noi, cititorii, suntem nimeni?”
„Doar familia nu e nimeni”
„Iar restul...?”
„Restul e rest. Ca pe oricare rest, îl poți pune deoparte sau îl poți folosi.”
„Când vei mai scrie?”
„Despre..?”
„Despre tine.”
„Despre mine scriu chiar și atunci când nu scriu...”
„Despre căldura binelui tău...?”
„Căldura o împart doar cu cei care NU sunt Nimeni...”
„Și cu restul ce faci?”
„Restul...? îl folosesc.”
-------------------------------------------------------------------

Medisin no gud....

2009-09-01T12:01:00.000-07:00

Pe doctorul Cho l-am cunoscut de curînd şi din pură întimplare.

[ataşez cu umilinţă scuzele de rigoare pentru lipsa "î"-ului din "a"]
Într-o bună dimineaţă a unei zile de luni, nu mai departe de săptămîna trecută, m-am învîrtoşat să demarez în trombă către actualul- şi, cu puţin noroc, fostul- loc de muncă (se zice că speranţa moare ultima, lasaţi-o, aşadar, să mai agonizeze un pic...)..... (citeste mai mult- click pe titlu)

M-am învîrtoşat pînă la uşă, pînă dincolo de uşă, pînă la portieră, pînă dincolo de portieră, pînă la geamul DD-ului (după care mi-am zis că nu e de glumă, cafeaua pare un moft prea mare pentru aşa o dimineaţă- aşa că am renunţat), pînă la locul de muncă şi chiar pînă dincolo de el. Mă rog, în limitele bunului simţ şi ale unei dimineţi în care nimeni n-avede, n-aude...
Durerea din spate mi-a amintit de un banc vechi şi stupid în care unul zace în mijlocul străzii, cu un cuţit de neam prost înfipt în spinare iar un altul, trecător, îl întreabă dacă-l doare...? la care primul idiot răspunde, senin: "numai cînd rîd".
Mi-a venit şi mie să rîd, numai că nu m-a lăsat iataganul dintre umeri. După care mi-a venit să plîng- de ciudă că am mişcările limitate, de comicul situaţiei şi de toată această asemănare a mea cu Robowoman. De bine, de rău şi cu ajutorul colegilor am trecut peste tragi-comedia zilei de luni.
A urmat un marţi căcăcios în care pumnalul din spate nu numai că m-a anunţat că tot acolo este- dar a simţit nevoia să se şi răsucească vîrtos, din cînd în cînd...
Drept urmare, am ajuns la concluzia că tre' musai să-mi verific calitatea oaselor la un doctor- şi nu oricare, ci unul nemaiîncercat pînă acum: un chiropractor.
Primul pe listă s-a dovedit pe cît de renumit- pe atît de inutil: Dr. S. nu funcţionează în zilele de marţi. Nici în cele de miercuri şi, după cum mi-a fost ulterior adus la cunştinţă, nici vinerea.
Prin alunecare am ajuns la următorul candidat: Dr. Cho. Nu o foarte bună alegere, dar inevitabilă.
Dr. Cho este din producţia tinichelelor gen Ţuţuchi şi Misobitci: multe felinare lucicioase, puţină frişcă pe la musteţi şi nelipsita etichetă "Made în China". Sau "Made pe lîngă China". Sau "Made cum întri în China- prima stradă pe dreapta".
Nu contează.
Asistenta (o tanti cu aceleaşi origini) mi-a întins sub nas nişte hîrtii şi-un pix. La nici două minute le-a avut înapoi, completate jumate' ("mă doare-n spate de hîrtiile matale, tanti, ce vrei??"). Nume, data naşterii, de la cîte pastile în sus fac urît şi la cîte alergii mă înscriu pe listă.
La aproape un sfert de oră distanţă şi după un catalog întreg de blesteme şi înjurături s-a deschis poarta către Dr. Cho.
M-a aşezat pe un scaun, între un schelet despre ale cărui origini nu bag mîna-n foc şi o hartă cu nişte spinări coşcovite.
Mi-a luat pulsul, m-a ciocănit meticulos pe la încheieturi, mi-a mutat capul stînga- dreapta...apoi dreapta- stînga...după care, în cea mai din topor engleză pe care mi-a fost dat să o aud pînă acum, m-a luat la întrebări. De fapt, am dedus că asta face.

Am început a descrie unde, ce, şi mai ales cum am făcut; de ce am făcut; plus ce am de gînd să mai fac, numai să mă repare mai iute.
A-ha! A-ha...-şi mi-a aruncat o privire din care am dedus că nu a înţeles nimic.
Am luat-o de la coadă la cap şi încă o dată viceversa: nimic. A-ha! A-ha-ul era tot acolo, la fel şi privirea tîmpă.
Am bătut palma la nişte raze- după care am zîmbit cu toate măselele din stînga, din dreapta şi din spate. După minute întregi de studiu la lumina albastră a lămpii (în care am realizat, o dată în plus, ce animal de om sunt şi ce inginerie ciudat de simplă mă alcătuieşte...) Dr. Cho a scos perla pe gură: "iu hav ă pinced nerve. Pinched nerve, a-ha. Pinched nerve no gud. A-ha"
L-am privit, cu tot nervul meu ciupit, cu uimire şi neîncredere.
"Pinched nerve? what's that??"- şi cum, şi în ce fel şi, mai ales, cînd mă voi face bine, monşer...???
"A-ha...-îşi lungi Dr. Cho tigaia de faţă într-un zîmbet tîmp....Pinced nerve...doctors giv iu medicin...medicin no gud...iu nid terapi"
"Amice...eşti idiot! Bagă în mine neşte Advile şi neşte anti-dureristice, că mă lasă nervii, fie ei pinced sau nu!"
"Medicin no gud"- zîmbeşte tîmp Dr. Cho.
"Medicine! Strong medicine!!!"
"A-ha! A-ha!...No! Terapi! iu nid terapi!"- şi cazul a fost clasat.
Drept care am trecut la netezirea oaselor, la ceva electro-chestii, un aparat de masaj pe care l-am sabotat cît am putut şi- ca bomboană pe colivă- un Dr. Cho pîrîindu-mi cu drag şi spor toată şira spinării.
"A-ha!....iu fil betăr, a-ha?"
"Mda"- am rumegat neîncrezătoare.
"Iu cam tumorou. A-ha."
Fie ca tine!- am şuierat în barbă- şi l-am blagoslovit, la final, de toţi banii pe care a trebuit să-i scutur de prin portofel. Nu puţini...
În dimineaţa următoare nervul m-a anunţat că este tot acolo şi tot "pinced". Am urmat acelaşi traseu şi aceleaşi obiceiuri: uşă, portieră, geamul DD-ului, locul de muncă şi dincolo-ul lui...Şi, undeva pe finalul zilei: Dr-ul Cho.
Asistenta m-a întîmpinat cu o urmă de suspiciune în virgulele ochilor: "iu filing betăr? ha?"
"Nu prea!"- am scîncit- mai mult după bani decît după timpul ucis în cabinetul doctorului Cho.
"Aaaa-ha...aim sori...aim sori..."- a încercat ea să se scuze, probabil mai mult pentru faptul că doftorul a dat-o din noi în bară, decît pentru durerea mea.
La cîteva minute distanţă- şi după o conversaţie cu un alt pacient, la care am tras cu urechea ("conversaţie" este un cuvînt pretenţios, în fapt pacientul turuia, cu amabilitate şi disperare, încontinuu iar doctorul răspundea cu veşnicul "A-ha") şi-a făcut apariţia în cadrul uşii şi reparatorul de oase şi clavicule: Dr. Cho.
M-am executat într-un salut strîmb- el m-a evaluat, din priviri, cu o nerăbdare mai bolnăvicioasă decît toţi nervii mei la un loc:
"Iu filing betăr, rait? A-ha...filing betăr..."
"Not really"- încercai o evadare politicoasă, cu mîna agăţată de coaste.
"A-ha...Iţ ă miricăl! a-ha...iţ ă miricăl !"
Da- mă gîndii în momentul ăla...Este un miracol că ţi-ai luat licenţa şi că poţi să îndoi oase legal prin ţara asta...În rest- nu e miracol, e prostie.
I-am făcut totuși, pe plac pentru ultima oară: am suportat cu stoicism electo-chestiile, masajul mecanic pe ceafa înțepenită plus, la finalul torturii, pîrîiala cel puțin ciudată a scheletului din dotare.
După care am alergat într-un suflet la doctorul meu cel american, iubitor de blues & jazz și cu chinezării doar achiziţionate- nu și implementate.